Rodica Draghincescu
de
27/01/2003
|
|||||
|
|||||
|
|||||
 In Timisoara,
acasaO scriitoare din Romania este un fel de caracatita domestica, necesitand a-si arunca bratele in cat mai multe directii posibile: la cratita, in dormitor, in baie, in biblioteca, in strada, la cumparaturi, la pantofar, la curatatorie, la piata, la spital, in librarie, maternitate, gradinita, scoala, facultate, in biserica, la sinagoga, la cimitir, in gradina, la rau, la masina de spalat, de la caz la caz... Cam astfel mi-am caracatizat (EU) anii de studiu, de casnicie, anii de divort si de scris (1980 - 2000). Nu pun la socoteala ucenicia de scriitor (modelele, maestri), nici perioada protectiei materne, acele vremuri insorite si insoritoare, pe cand visam sa devin "cea mai vrajita poeta de pe pamant, ca sa scriu povesti si vise de visat, ca sa descopar TARA FERICIRII FUGITE", asemanatoare invelisului zburator de la ciocolata Ciucas, un staniol dansator, ba larg, ba stramt, ba occidental, ba oriental, de cele mai dese ori pierdut si luat de vanturile stradale. Zambesc, imi amintesc anii primelor vise, prostiutzele datatoare de curaj. Nu, nu aveam cum sa intuiesc ce asteapta, in general, holteiul roman de la o femeie tanara, cu vina de a fi absolvit o facultate de filologie, sa zicem, ba si cu vina de a avea o sensibilitate exagerata in raport cu necesitatile fizice si psihice ale lumii din jurul ei, manifestandu-si in scris, la vremi de spaime si dureri difuze, incompatibilitatea cu impricinata lume. Locuind
si muncind in Timisoara, am trait astfel:Trei locuri de munca (Academia Romana, o universitate de stat, o universitate particulara). Colaborari neplatite la studiourile locale de radio si televiziune, la studiourile nationale de radio si televiziune, la reviste prestigioase, ca autoare de eseuri, poezie, proza, traduceri din literatura universala. Rare participari la manifestari culturale din tara si din strainatate. Frecventam festivalurile care imi acordau premii, ca sa imi pot plati macar biletul de drum. Bucuriile, melancoliile si necazurile le-am impartit/le impart cu fiica mea Cassandra, pe care de la varsta de zece ani am crescut-o si am educat-o singura. Ca buna gospodina, imi rezervam suficient timp pentru pregatirea meniurilor specifice casei noastre, dintre care Cassandra alegea prajiturile si inghetatele, declarandu-le "slabiciuni nemarturisite dar probate". Nu au lipsit, saptamanal, la domiciliul subsemnatei, gratuitele cursuri de scris oferite studentelor care isi incercau harul poetic sau critic. Prezenta lor starnea gelozia Cassandrei, poreclita Cassu-possu, adica "posesiva". Cand trebuia sa iau avionul spre Paris, o vizitam pe Vava, o cosmeticiana-prietena, ca sa imi reduca din stufosenia sprancenelor prea negre, prea lucioase, pline de personalitate, incercam fel de fel de rectificari, ca sa nu ies in evidenta. Nu am fost grasana niciodata, nici scheletica, nici de plans, de compatimit, de aratat cu degetul, nu. Eram cum mi-am dorit sa fiu, "nicicum- si-un-pic-interesanta". Cand imi lipsea gimnastica, alergam pe stadionul vecin, imi spuneam (in soapta) : "Fac si eu ca marile doamne, fug, fug, fug!!!!" Aiurea, eu ma uitam la coroanele pomilor infloriti sau vestejiti, ma opream sa beau apa de la cismea; stergeam cate-o lacrima pierduta pe obrazul meu de cine stie ce pasare inalta, incercam sa nu mai uit cum ma cheama, cati ani am, cati copii as fi vrut sa am, peroram in gesturi de plimbareata la "galop"/viteza, cat sa imi racoresc capsorul doldora de grija zilei de maine. Cand trebuia sa imi apara o noua carte, imi pierdeam nopti intregi la telefon, faceam corecturi sonore, prin cablul telefonic, corecturi/schimbari de cuvant sau de idee, schimbam impresii de munca editoriala cu vreun editor nocturn, nu diurn, adica, intelegeti, cu unul care se zgarcea la nota de plata a telefonului, cu un economicos bun de dat model. In pauzele de vorba raspundeam si altor zgarciti, acelor telefonisti din tura de noapte, ca ziua folosirea exagerata a telefonului lasa dare adanci in buzunare. Asa se facea ca noaptea imi era toata numai vorbe si tarait de telefon, spre disperarea mamei Stela, aflata "la fete", in vizita de sarbatoare. De trei ori pe an ma duceam - si eu - la parinti, cu Vera Balaj, pe post de soferita-prietena. Povesteam tot drumul "despre pe unde" trebuie sa o luam, ca sa nu ne ratacim. Ne rataceam de fiecare data. Taclalele incurcau directia rutiera... |
|||||
| ©
copyright 121 |
|||||
img.jpg)
Destin
de scriitoare: img4.jpg)
