Am un sertar acasa. Intr-un dulapior stiut doar de mine. Nu am cheie la el pentru a nu-mi dezvolta ideea de interzis. Il tin insa inchis aproape tot timpul. Uneori il deschid si arunc o privire prin el. O privire grabita sau dimpotriva, iscoditoare, curioasa, prelunga si profunda. Plina de nostalgie, sau chiar de regrete. Am zile in care golesc aleator parti razlete ale sale si ii cercetez bucatica aleasa pentru disectie. Uneori zambesc, alteori plang. De multe ori regret gestul rascolirii prin sertar si, grabita, pun totul la loc incercand sa uit momentul propriei mele rataciri.

de Anca Neagoe

Am un sertar acasa. Un sertar cu fostele iubiri. Si il iubesc. Chiar daca, uneori, mi-e teama de el.

Nu am sa vorbesc despre ei. Fostii mei iubiti. Nu am sa spun nume, varste, nu am sa descriu chipuri sau priviri ale celor ce mi-au fost iubiti. Insa am sa vorbesc despre ele. Fostele iubiri. Ale mele, ale tale. Oricat de atipica as fi eu, cumva, te regasesti in mine. Si-atunci, vorbind despre ele, vorbesc, cumva, si despre ale tale foste iubiri.

Am pornit tarziu la drum. Tarziu si cu multe idei prefabricate in mintea si sufletul meu pline de idealism. Am ocolit iubirea, mi-am chinuit iubitii. Mi-am ologit povestile. Din teama, din neincredere, din... copilarie.

 

Sertarul meu are foarte putine iubiri. Degetele de la o singura mana ar ramane stinghere si complet neutilizate intr-o numaratoare strict matematica. Prefer calitatea in locul cantitatii. Uneori poate ca nu-i bine asa, mai ales cand nu stii sa apreciezi, sa pastrezi, sa traiesti, sa o traiesti pe ea, iubirea. Cert este ca am iubit. Da, desi ei au aflat asta, poate, tarziu. Cand am marturisit asa... din motive ce nu aveau legatura cu impacarea. Ci mai degraba cu tabula rasa pe care voiam sa o fac pentru ca ma sufoca sentimentul propriei greseli. Sau poate ca ei nu au stiut asta niciodata...

Imi deschid sertarul cu fostele iubiri si privesc cu teama. Am sufletul mic. Abia imi tin respiratia. Stiu ca acolo e o parte din sufletul meu. Trecutul ce m-a format. Iubirile mele, greselile mele, regretele mele. Imagini cu mine ascunzandu-mi inima din calea iubirii, imagini cu el spunandu-mi incet sau rastit ca ma iubeste... ca am gresit... ca am fugit. Sau poate franturi cand el imi povestea despre viitorul nostru, incercand sa ma convinga ca iubirea e tot ceea ce conteaza. Si ca el o simte, o simte cu adevarat. Ma vad plangand intr-o perna imensa si alba, ma vad razand stiind ca il voi vedea, vad mainile lui pe trupul meu si grija lui in viata mea. Il vad venind, ma vad plecand, gonindu-l, innebunindu-l. E ca un film ce imi revine in minte si in suflet. Il retraiesc cumva. Uneori amestecat, alteori in episoade diferite. Niciun capitol nu il revad pana la final pentru ca nu vreau sa traiesc din nou iubirile trecute, ci doar sa le frunzaresc. Tresalt si fierb. Mustesc si dau in clocot precum tocana ce se prepara chiar in momentul asta in bucataria mea.

Mai port si acum in mine urmele fostelor iubiri. Am uitat multe, am retinut infinit mai multe. Nu am transformat nimic in indiferenta. Poate ca nu am vrut, sau poate nu am putut. Sau poate ca asa a fost sa fie. Nu am putut alege aridul si golul in locul nebuniei de culori de atunci.