L-am ascultat vorbind si cantant pe Alexandru Tomescu chiar inainte de interviu.  Pe scena Clubului Taranului Roman, alaturi de o tanara speranta caruia ii intindea o mana de ajutor, ca de la un muzician la altul, ca de la un om la altul.  M-a surprins placut cu  modestia si jovialitatea, cu dialogul prietenesc, ca de la egal la egal, dintre el si violonistul de 9 ani care ii era alaturi pe mica scena de la MTR. 

Daniela Fugaru Kammrath: Spune-mi, te rog, cum te-ai implicat in acest proiect organizat de A treia Cafea de a-l sustine pe Angelo, micul violonist.
Alexandru Tomescu: M-am implicat facand ceea ce stiu eu sa fac mai bine. Mi se pare normal ca in primul rand sa ne ajutam noi intre noi, violonistii. Despre Angelo auzisem de mai multa vreme de la niste prieteni de pe Facebook, mi-au scris 'vezi ca e un tanar violonist in Constanta, ce parere ai despre el?' L-am vazut, l-am ascultat si eu acolo pe YouTube si mi s-a parut ca este foarte talentat si ca are calitatile care l-ar putea ajuta sa devina unul din violonistii nostri buni. De aceea m-a bucurat foarte mult propunerea Monicai Brandusescu de la A Treia Cafea de a veni aici, in incheierea acestei serii de evenimente de la Muzeul Taranului Roman. Pe mine m-a impresionat toata aceasta adunare de forte, toti acesti artisti, elevii la scoala de fotografie, copii care si-au donat picturile lor pentru a-l ajuta pe Angelo. Eu zic ca aceasta implicare la nivel personal a mai multor oameni de aici, din Bucuresti, este un prim semn de normalitate, un prim semn care contrazice ideea asta atat de bine inradacinata in noi ca, vezi, Romania e tara unde oamenilor nu le pasa, e tara unde cineva iti fura ceva pe strada sau esti batut pe strada si nimeni nu intervine. Iata ca, la un nivel mai pasnic, lumea incepe sa se implice, sa devina constienta ca, unindu-si eforturile se poate ajunge la un rezultat foarte bun. Actionand impreuna, putem ajunge foarte departe.

Daniela Fugaru Kammrath: Esti artist si probabil ca te lovesti de aceasta problema la un alt nivel decat Angelo, de a aduna fonduri pentru a crea un eveniment sau pentru a porni un nou turneu. Cum este cu mecenatul in Romania, cum se intampla, apropo de faptul ca ne pasa la un alt nivel acum.
Alexandru Tomescu: Problema e intr-un fel comparabila. Trebuie sa-i convingi pe oamenii importanti, pe oamenii care iau deciziile de importanta si de semnificatia gestului lor. Pentru ca dincolo de prijinirea concreta a unui eveniment cultural, eu cred ca sprijinirea artei, culturii, muzicii clasice in particular ajuta pe termen lung. Eu cred ca standardul de viata al unui oras, al unei tari, in clipa cand nevoile de baza sunt acoperite... Eu cred ca interesul pentru cultura si accesibilitatea culturii intr-o tara este indicatorul standardului de viata din acel loc.

Daniela Fugaru Kammrath: De cand canti?
Alexandru Tomescu: Sa tot fie vreo 27 de ani de cand cant la vioara... Au trecut destul de repede.

Daniela Fugaru Kammrath: Ce-ai simtit cand ai castigat concursul si ai primit vioara Straduvarius?
Alexandru Tomescu: Sa spun ce am simtit inainte de concurs (spune razand). A fost cel mai greu concurs din viata mea.

Daniela Fugaru Kammrath: De ce? Ti se parea ca miza e atat de mare?
Alexandru Tomescu: Dar, dar nu numai din punct de vedere fizic - ca si din punctul asta de vedere a fost cel mai greu. A fost un program urias, vreo trei-patru ore de muzica, trei-patru concerte, sonate peste sonate... Dar toata lumea stia despre scandalul din jurul viorii Stradivarius, toata lumea stia ca este scoasa la concurs, toata vara am primit e-mailuri de la prieteni - 'vezi, s-a scos vioara, de ce nu te inscrii? de ce nu te inscrii?'. Si nimeni nu s-a inscris. Mai mult decat atat, am ajuns sa ma inscriu in ultima zi. A durat ceva pana am terminat de adunat dosarul, recomandarile si asa mai departe... Concurand singur este infinit mai greu decat sa concurezi in competitie cu alti candidati. Miza era enorma, ce pusesem in balanta era tot ce reusisem eu sa construiesc in materie de a fi violonist aici, in Romania. Si cu atat mai mult m-am bucurat atunci cand am castigat concursul si cel mai mult m-am bucurat atunci cand am primit vioara, la vreo trei luni dupa aceea.

Daniela Fugaru Kammrath: A durat ceva...
Alexandru Tomescu: Da, s-a intamplat pentru prima data si Ministerul Culturii a trebuit sa faca formalitatile necesare, toate actele, contractele... Nu este deloc usor fiindca o vioara Stradivarius nu este proprietatea cuiva, a unei persoane fizice care sa poata dispune de ea dupa cum vrea, ci face parte din patrimoniul national al Romaniei, categoria Tezaur. Si cand spun aceste cuvinte, ele se concretizeaza intr-un teanc de legi.

Daniela Fugaru Kammrath: Si cand poti sa canti cu ea?
Alexandru Tomescu: Oricand... Atunci cand se poate asigura securitatea intrumentului pentru ca este o raspundere uriasa. Dar tot atat de mare este si placerea de a avea in maini un instrument atat de special. Pentru mine, iata, ma apropii de jumatatea termenului in care am vioara la dispozitie, este o placere redescoperita si reinnoita in fiecare zi. De fiecare data descopar altceva, vioara se deschide si mai mult. Si sunt convins ca la capatul celor cinci ani va fi in toata splendoarea ei.

Citeste continuarea interviului in pagina 2.