Intotdeauna am crezut ca artistii sunt oameni binecuvantati, ca ei intermediaza oarecum legatura dintre noi si o alta lume. Fie ca este vorba de un cantec, de o sculptura, de o carte sau de o... pictura. Nu traim, insa, in perioada cea mai oportuna pentru acesti 'ingeri cu chip de om'. Valorile par a nu mai fi apreciate si promovate asa cum ar trebui, destule talente pierzandu-se pe drum tocmai din pricina unor neajunsuri meschine.
de Marina Rasnoveanu

Totusi, exista oameni care lupta. In general artistii lupta. Pentru ca ei nu accepta ceea ce statul ar trebui sa le ofere, ci se zbat pentru ca opera lor sa ajunga in mainile sau in fata celor care stiu cu adevarat sa o aprecieze. Asta am inteles de-abia dupa ce l-am intalnit pe pictorul Bogdan Mihai Radu. Are doar 31 de ani, dar o frumoasa cariera in fata. Drumul nu i-a fost usor, insa l-a invatat ca nu are voie sa se lase afectat de ce se intampla la ora actuala in societatea din Romania. Si-a urmat calea, fara a se lasa prada compromisurilor sau dezamagirilor venite din partea unor oameni ce ar fi trebuit sa il incurajeze.

Bogdan Mihai Radu este un tanar pictor de 31 ani, originar din localitatea Talmaciu, judetul Sibiu. Recunoaste ca departarea de Bucuresti a fost si este un dezavantaj deoarece talentul iti este descoperit mai greu, iar sansele de a expune sunt mai mici. Cu toate astea, el vede intotdeauna partea plina a paharului. Ambitia de a reusi a fost, poate, cu atat mai mare, cu cat stia ca trebuie sa isi depaseasca limitele. Si asa a si fost. Dar pentru ca drumul lui nu a fost deloc unul obisnuit, l-am rugat sa imi destainuie povestea lui. Nu a fost usor, dar la final am descoperit un adevarat artist si, de ce nu, o lectie de viata:

Bogdan, spune-mi cum sau cine ti-a descoperit mai intai talentul intr-ale picturii.
Intamplator sau nu, avand in vedere cea mai recenta expozitie a mea, desfasurata la Hotelul Intercontinental din Bucuresti, cam pe la 8 ani am vizionat filmul 'Pictorul de la Hotelul Ritz'. Niste hoti furau picturi si obiecte de arta, dupa care le inlocuiau cu falsuri izbitor de asemanatoare. In mintea mea de copil mi-am spus ca si eu pot face asta, asa ca am inlocuit picturile din casa bunicii mele cu 'falsuri' pictate chiar de mine. Nimeni nu si-a dat seama...

 

Deci putem spune ca ti-ai descoperit singur talentul si chiar de timpuriu...
Da, dar sa stii ca asta nu a fost neaparat un avantaj. Nu au fost multi altii in jurul meu care sa observe si sa valorifice acest talent. Am copilarit in Talmaciu, un orasel de langa Sibiu si nu-mi amintesc ca vreun profesor sa vina la parintii mei, sa ii sfatuiasca sau sa ma indrume catre cursuri speciale in acest sens. Cred, de altfel, ca asta se intampla si astazi in provincie. Ii este mult mai greu unui copil de acolo sa reuseasca, sau mai bine zis sa fie descoperit, decat unuia din Bucuresti... si asta mai ales din cauza sistemului.

Crezi ca nu se acorda destula importanta Educatiei Plastice, acestor discipline ce scot in evidenta latura sensibila a copilului?
Categoric. Daca ar fi fost asa, profesorii ar fi sesizat si la mine asta. Cineva ar trebui sa se gandeasca la faptul ca astfel pierdem numeroase talente. Eu pe parcurs am reusit, sunt un caz fericit, dar altii...

Si atunci, care ti-a fost drumul pana in momentul in care ai reusit sa te evidentiezi?
Am urmat un liceu din Sibiu, apoi am absolvit un colegiu de informatica, dupa care am intrat la Colegiul Friedrich Muller la specializarea pedagog de recuperare. Acest pas cred ca a fost unul inspirat deoarece am invatat foarte multe, am cunoscut oameni dragi si de acolo a inceput de fapt cariera mea.

Stiu ca dupa absolvirea acestui colegiu ai lucrat in numeroase centre de plasament, invatand si ajutand copiii cu dizabilitati.
Da, exact. Pe langa aplicarea a ceea ce invatasem in scoala, apelam si la arterapie, in special prin intermediul picturii. Poate nu ai sa crezi, dar aceasta tehnica ajuta atat psihic, cat si in cadrul recuperarii fizice. De exemplu, am lucrat cu un baietel cu parapareza spastica. Prin dactilopictura (pictura cu degetele) il ajutam la dezvoltarea motricitatii fine. De altfel, nu iti pot explica in cuvinte cat de fericit era atunci cand aseza culoarea pe panza.

Te vad foarte entuziasmat si increzator in aceasta notiune de arterapie, crezi ca este necesara, ca poate fi o alternativa sau o solutie complementara pentru, sa zicem, sedintele de psihoterapie?
De ce nu? Prin arterapie te relaxezi, te eliberezi de energiile negative, iti pui ordine in sentimentele.

Cand a avut loc prima expozitie personala si cum ai reusit sa fii recunoscut ca pictor?
O colega de-a mea de la Colegiul Friedrich Muller a venit cu ideea unei prime expozitii, incantata fiind de ceea ce cream. Ea m-a ajutat si incurajat foarte mult, asa ca in 2002 a avut loc prima expozitie semnata Bogdan Mihai Radu la Casa Franceza din Sibiu. Nu a fost un eveniment mare, au participat mai mult rude, colegi, profesori, insa a fost unul foarte important pentru mine. A fost inceputul. Am si vandut cateva picturi. A fost bine.

Stiu ca intalnirea cu domnul Mircea Ignat, presedintele din acea vreme a Uniuniii Artistilor Plastici din Sibiu, a fost una foarte importanta...
Exact, intalnirea cu dumnealui a venit dupa ce am expus intr-o galerie de arta la Apoldul de sus, acolo unde m-au remarcat mai multi artisti sibieni. Devenit membru de fond plastic am beneficiat de unele drepturi de care nu ma bucuram inainte: expuneam in galeriile lor, duceam spre vanzare, participam la colectii colective... mai multe.

Lucrurile nu au continuat, totusi, la fel de bine...