Si am aflat-o. Tot intr-o noapte torida de vara cand soarele refuza sa apuna. Atunci cand ma priveai violent, am inteles ca tu nu ai o astfel de poveste. Ca nu esti decat o cuceritoare de meserie, prea studiata pentru a ascunde ceva in spatele unei masti perfecte si a unei frumuseti desavarsite.

Nici nu stiu ce te-a durut mai mult. Ca nu ai putut dansa tangoul perfect pana la capat sau poate ca, atunci cand eu m-am intors si am plecat pe plaja pustie, ceva din tine s-a rupt, simtind si tu un crampei de iubire pierduta.

Nu stiu si nici nu vreau sa ma mai intorc vreodata pentru a-mi spune. Mi-ai facut prea mult rau. Pentru ca, vezi tu, eu, cu fiecare gest sau grimasa pe care tu o lasai deschisa, in locul ei eu construiam o piesa din puzzle-ul povestii tale. Ma gandeam ca la final voi dezlega misterul si mi te voi apropia mai mult.

Nu a fost insa asa. La final am invatat doar ca cei care nu par umani si se mandresc cu asta s-ar putea chiar nici sa nu fie capabili sa iubeasca. Am invatat ca o scoica stralucitoare nu ascunde intotdeauna in ea o perla pe care ai vrea sa o porti toata viata.

Si am invatat ca drumul pana la acel final poate fi pe cat de provocator, pe atat de dezamagitor. Te-am lasat pe o plaja pustie, cu fata ravasita si rochia de tango murdara de la nisipul adus de vantul tomnatic. Probabil iti vei reveni. Iti vei strange parul ravasit in cel mai cochet coc din lume, iti vei spala rochia rosie pe care se simt inca urmele bratelor mele si vei incalta pantofii cu toc cui pe care vei invata din nou sa dansezi tangoul exilatilor.

Si vei lua jocul de la capat. Vei cuceri, vei parasi si vei cuceri din nou, nerepetand in veci greseala de a te opri la vreun barbat ca mine. Nu stiu daca ne vom mai intalni. Mi-e teama de privirea ta ce va ascunde raceala, goliciune sau regretul ca undeva, in trecutul tau, cineva ar fi putut sa te iubeasca.