De Tristan Tzara
Recent, am condus un seminar de tehnici de comunicare in afara Bucurestiului pentru un grup de tineri angajati ai unei companii internationale. Activitatea care incheia prima zi era o discutie in care fiecare trebuia sa-si prezinte punctul de vedere asupra unei teme alese de comun acord. Deoarece intr-o pauza s-a ridicat tema ceremoniei de absolvire a facultatii, mare parte dintre ei fiind proaspat absolventi ai Politehnicii din Bucuresti, le-am propus sa-si prezinte punctul de vedere asupra acestui subiect si in masura in care o astfel de ceremonie e binevenita, cum ar trebui sa fie, cine sa o organizeze, si nu in ultimul rand ce este fiecare, personal, dispus sa faca pentru ca ceremonia sa fie un succes. Majoritatea prezentarilor s-au referit la ce anume nu vrea prezentatorul si mult mai putin la ce vrea. Obiceiurile venite din America, de pilda - togi, palarii, costume care trebuie cumparate sau inchiriate, marsurile pe coridoarele facultatii - erau considerate de prost gust, straine de obiceiurile locale si chiar ridicole. Pe de alta parte, punctul asupra caruia a fost un acord aproape in unanimitate a fost sa fie cat mai putin formal. Dupa ce alternativele nepopulare au fost eliminate si dupa ce discutia a deviat pe diverse meandre irelevante, s-a cazut de acord asupra celui mai scazut numitor comun: sa se organizeze o petrecere sau, ca sa folosesc cuvintele lor, o betie care sa fie mama tuturor betiilor.

Dupa ce fiecare si-a prezentat punctul de vedere, am facut observatia ca exista un decalaj considerabil intre aptitudinile lor analitice si capacitatea lor de a rezolva probleme pe de o parte, si capacitatea lor limitata de a-si sintetiza un punct de vedere in care ei personal cred si pe care sa-l prezinte intr-un mod convingator. Am avut clar impresia ca ma asculta, ca inteleg fiecare cuvant pe care il rostesc si totusi habar nu au despre ce vorbesc si unde vreau sa ajung. I-am intrebat daca sunt dispusi sa renunte la timpul liber pana la cina pentru a lamuri ce vreau de la ei si majoritatea a ramas.

I-am intrebat, in primul rand, ce sunt ceremoniile? Dupa cateva incercari am cazut de acord asupra definitiei ca sunt activitati sociale in care toti participantii sunt de acord sa adopte un comportament dinainte stabilit, comportament care reflecta apartenenta si pozitia lor in grupul respectiv. Pot fi ceremonii de familie, de natura religioasa, etnica sau regionala a unui grup profesional, ceremonii de admitere sau excludere, etc. I-am intrebat apoi ce indica aceasta multitudine de situatii si circumstante in care suntem chemati sa participam la ceremonii si au recunoscut importanta acestora pentru individ, de a-si afirma apartenenta la grupul respectiv alaturi de ceilalti participanti.

Confirmarea apartenentei la grup, indiciul public al pozitiei persoanei, precum si sentimentul de siguranta pe care il confera acestuia, este un beneficiu considerabil. In ce consta acest beneficiu? Recunoasterea, respectul, increderea pe care o confera persoanei ii vor usura acesteia calea de a rezolva mult mai eficient o multitudine de chestiuni.

Participarea la ceremonii implica, insa, costuri si riscuri. Despre ce poate fi vorba? Pe langa costuri directe legate de participare, invatarea regulilor, acceptarea regulilor formale de comportament si a limitarilor pe care participarea o implica pe de o parte, iar pe de alta renuntarea la o parte din libertatea de comportament de care se bucura persoana in afara situatiilor ceremoniale. Sau sa ne gandim la riscul ca persoana se poate face de rusine incalcand regulile de comportament ceremonial si oprobiul care rezulta de aici.