Eliberarea tarzie a primei iubiri
de Marina Rasnoveanu
31/08/2010
Ridic privirea si vad un alt cer, alte raze, alt acum si alt... el. Ii cercetez din nou chipul, gesturile, vorbele. E din nou aici, langa mine, asa cum am visat atatea nopti grele si intunecate. Imi atinge mana, imi da la o parte parul asezat rebel pe umar si incearca din rasputeri sa gaseasca in ochii mei ruinele unei iubiri ce ar fi putut fi marete.
Nimic. Nu a mai ramas nimic. Imi cobor pleoapele, ascultandu-mi instinctele, senzatiile si semnele unui corp odata indragostit. Nu as vrea, insa, sa ma insel. Nu aud nimic. Nici macar marea, ca prin urechile unei scoici aruncate pe plaja.
Imi strang pumnul ca intr-un firav semn de revolta. Undeva, ascuns in sufletul meu, as vrea sa mai gasesc inca iubire. In lumea asta mare si intoarsa, cu siguranta ar fi mai simplu astfel. Dar atat de urat si fals, imi raspunde ferm si clar vocea ratiunii. Stau in tacere cateva secunde si imi dau seama ca nimic din fiinta mea nu mai vibreaza in prezenta lui. Poate e mai bine asa. Ma intreb, insa, unde sunt amintirile frumoase ale primei mele iubiri. S-au dus undeva intr-un trecut indepartat pe care m-am straduit prea mult sa il uit. Sau poate doar nu a fost sa fie...
Il privesc din nou, de aceasta data cu seninatatea timpului ce vindeca toate ranile si cu razbunarea indiferenta a unei roti ce, oricat de patrata ar fi, tot se intoarce ea intr-o zi. Ma simt descatusata. M-am eliberat de tristetea unei iubiri ce nu fusese niciodata a mea. Ma uit in zare si rasuflu usurata. De-acum, pot si eu iubi din nou.
