La bilantul de inceput de an socotelile ne-au iesit astfel: 30 de saptamani incheiate de gravidie, cel mult inca 10 de dus in spate sau, mai exact, in fata, adica 2 luni jumate pana la marea intalnire cu baietoiul casei. Ne-am scuturat de emotie si de frici si ne-am apucat sa ne desenam prioritatile pentru urmatoarele 2 luni si un pic: mamica sa doarma cat mai mult si sa profite de statul acasa, iar taticul sa planifice reorganizarea casutei de 35 de mp.
de Delia Grigoroiu

Cu aceste ganduri marete ne-am inceput noi primele ore din anul 2011, cu frica in san, dar mimand constiinta de sine si responsabilitatea omului care stie la ce s-a inhamat: un copil de crescut, de schimbat, de alaptat si de trimis in lume. Stiind ca ne mai despart doar 10 saptamani de noua viata, cea plina de satisfactii, dar si de gene deshidratate de lipsa somnului, incercam sa ne reorganizam nu numai garsoniera, ci si iesirile cu prietenii, weekend-urile sa fie cat mai pline de distractii - atat cat ne tin burtile - si sa ne pregatim ca la scoala pentru momentul nasterii.

Pentru acest proces, care devine din ce in ce mai infricosator, ne pregatim luand lectii de Lamaze, punem intrebari, suntem atenti si ne consolam cu gandul ca numai unul dintre noi va fi supus chinului fizic. Adica eu, si deja nu mai e distractiv deloc cand ma imaginez in camasuta de noapte de spital, luata pe sus de doua asistente zdrahoance care se vor grabi sa ma monteze la o perfuzie ca sa se asigure ele ca sunt bine hidratata, desi eu voi refuza categoric. Nici momentul in care ma vor momi cu o mica epidurala nu mi se mai pare deloc dragut, mai ales ca voi incerca sa indur toata durerea pamantului, doar ca sa pot naste cat mai natural posibil.

 

Totusi, desi in capul meu din ce in ce mai plin de hormoni totul decurge ca la carte - 'ati nascut un bebelus sanatos, frumos si destept' - trebuie sa recunosc ca nu sunt pregatita deloc pentru niciun tip de nastere. Nu sunt atat de curajoasa incat sa ma 'inscriu' la o cezariana doar ca sa scap mai repede de durere si de alte momente dure si delicate pe care le aduce cu sine o nastere naturala, nu sunt fericita ca aleg sa nasc pe cale naturala, stiind ca nu va fi deloc o plimbare placuta in parc unde nimeni nu te inteapa, nu tipa la tine sa impingi, nu te zoreste sa impingi mai cu forta, nu te taie ori te coase. Oricat de mult as brava, mi-e frica de durere, de orice fel de procedura medicala, de spital, dar mai ales de asistente. Mi-e frica sa nu o iau razna prin salonul de travaliu ori sa ma enerveze vreo doamna binevoitoare care va sti ea mai bine decat mine cand sa imi aduca copilul ori ba. Sunt multe cadre de film pe care le vad in fata ochilor numai cand imi imaginez ca voi ramane singura si tot singura va trebui sa scot copilul.

Dar... am promis copilului ca voi fi curajoasa, ca voi indura si ca voi trece prin aceasta experienta cu 'burta sus' si ca il voi ajuta sa vina cat mai bine si nestresat pe lume. Asta ca sa aiba ce povesti si el la scoala, cand va creste mare :).

In timp ce eu am zeci de scenarii de nastere, taticul baietoiului aprig se adanceste in gandurile sale de cap de familie responsabil care va trebui sa se ocupe de prinosul celor dragi si care moare de frica la gandul ca toti depindem de el. Ma rog, asta pana cand mamica va reveni si ea la statutul de 'salariat'.

Noi ne gandim si ne razgandim, iar copilul face tot ce stie el mai bine: danseaza in coastele mele, se da in leaganul facut tot din intestinele mele, centreaza, da cu capul, ne arata funduletul, se joaca cu degetelele si ne demonstreaza ca deja ne cunoaste, facandu-ne reprezentatii personificate in fiecare seara. Nu ma plang foarte tare pentru ca inca ne putem intelege cu el si cand e vreme de somn se conformeaza si doarme dus fix cat dorm si eu si ma ajuta mult sa ma odihnesc.

Pana una alta, ne chinuim impreuna sa ducem la bun sfarsit si trimestrul trei cu greutatile lui si sa ne obisnuim cu gandul ca in curand vom fi 3.