Ma gasesc intr-o ipostaza tare ciudata si, precum o fetita de 10 ani isi viseaza printul, ziua nuntii si mai ales rochia de mireasa, asa si eu, stau si cad in reveria unei nasteri ca in filme, cu un staff medical la picioarele mele, cu un medic relaxat si un copil perfect. Durerile? Travaliul? Nici nu exista in imaginatia mea de gravida naiva.
de Delia Grigoroiu

Cu cat inaintez in saptamani de gravidie, cu atat nu ma pot opri sa nu imi derulez seara de seara, uneori si in timpul noptilor fara somn, filmul nasterii lui Luca. Cumva e un exercitiu natural al atator articole si filmulete vazute si savurate despre un travaliu perfect si o nastere ca la carte. Sau, o alta explicatie mai lumeasca ar fi ca incerc sa ma obisnuiesc cu gandul ca intr-un final va trebui sa aduc pe lume acest copil, fie ca mi-e teama ori nu.

Totul incepe in timpul zilei, cand sotul este la serviciu (nu, in niciun scenariu atins de hormonii cu care m-am infratit deja, travaliul nu se declanseaza in timpul noptii, nu ma intrebati de ce?!). Travaliul incepe cu cateva contractii cu care deja sunt familiara, unele mai putin intense decat celelalte, nu mi se rup membranele timp de cateva ore cand eu imi notez constiincioasa durata si intensitatea contractiilor. Cand decid ca acestea devin dese intr-o singura ora, sa zicem, 5 pe ora, il sun pe sot, calma ca o ghiocea, si il anunt ca 'poate' sunt in travaliu, dar sa nu se streseze foarte tare si sa nu alerge imediat inspre casa. Sigur ca in momentul acela nu fac toate sinapsele si uit ca sotul e mai agitat decat mine si nici nu inchid bine convorbirea ca ma si trezesc cu el acasa.

 

Urmeaza o alta ora placuta in care, in timpul contractiilor, verific inca o data bagajul, pun o masina de rufe la spalat, dau cu mopul, calc o stiva de camasi (desi sotul nu poarta camasi), fac o ciorba de burta si o salata boef, dupa care decidem ca trebuie sa plecam la spital.

Nu sunam si nu anuntam pe nimeni ca sa nu alertam aiurea familia si prietenii si ne prezentam la brat la camera de garda, fix ca la primarie. Acolo, medicul decide ca sunt la mijlocul drumului spre nastere si ca am venit la momentul potrivit, ca am intrat in travaliu activ si ca nu mai este nevoie de nicio perfuzie de ocitocina si ca nu mai e timp pentru epidurala. Apoi, il invita pe sot in camera de travaliu ca sa ma poata ajuta pe parcursul celor cateva ore ramase pana la nasterea propriu-zisa. Si totul decurge frumos si lin, cu masaje si exercitii de respiratie, cu muzica placuta si discutii despre vrute si nevrute, neuitand, bineinteles, sa cronometram contractiile de final.

Momentul expulziei se apropie, sotul iese timid si emotionat din salon si dintr-odata ma imprietenesc cu cele doua asistente care vor sa imi fie bine, imi canta, imi maseaza mainile si picioarele si ma lasa sa stau cum vreau. Iar moasa imi vorbeste bland explicandu-mi pasii urmatori ca si cum i-ar fi explicat propriei nepoate. Apare si medicul, zambitor si precaut, care ma linisteste ca totul va fi bine si ca in cateva minute il vom cunoaste pe micutul Luca. Cele cateva minute se transforma in milisecunde caci deschid ochii si ma trezesc cu baietelul in brate, cuminte si frumos ca mine, curios si balai ca tac-su. Luca imi zambeste de sub paturica in care este invelit si viitorul imi pare frumos si linistit cu un copil atat de reusit.

Sunt multumita ca am nascut mai usor decat in carti, iar sotul e mandru de mine si de baietelul care creste acum sub ochii nostri.

Si uite asa, mai trece o noapte in care 'nasc repede, usor si intr-o ambianta placuta', iar zilele imi trec mai usor pana la ziua Z. Sunt tare curioasa sa ma vad dupa nastere si sa pot face comparatii intre scenariile mele halucinogene si povestea din viata reala, dar asta se va intampla in mai putin de 4 saptamani.

Luca are acum 2800 gr si este pregatit pentru venirea pe lume, se pare ca mai pregatit decat suntem noi, viitorii parinti ametiti de responsabilitatea viitoarelor saptamani.