In luna noiembrie a fost lansata cartea 'Ultimul canibal' (Editura Cartea Romaneasca). Autoarea, Hanna Bota, a facut o calatorie in Arhipelagul Vanuatu pentru a-i cunoaste pe urmasii canibalilor. Timp de o luna ea a trait alaturi de oamenii din triburile vanuateze, a mancat mancarea lor, a dormit in colibele lor si a participat la activitatile lor obisnuite. Toata povestea impresionanta a acestei calatorii a prins viata in cartea Ultimul canibal, un jurnal pe care il citesti cu sufletul la gura. I-am adresat Hannei Bota cateva intrebari si am rugat-o sa ne impartaseasca din secretele acestei calatorii.

de Iohanna Purdea

Fotografii: Hanna Bota

De ce Arhipelagul Vanuatu? Daca vrei sa cunosti oameni, stiluri de viata, daca vrei sa aduni intelepciune, dincolo de carti si de interactiunea cu oameni de calitate, e nevoie sa calatoresti. Calatoria este una din metodele de a cunoaste lumea, oamenii si pe tine insuti.

Pregatiri de calatorie

Am ales Vanuatu pentru ca era cel mai departe posibil, e o zona calda si bogata in oferte naturale, societatea de acolo e una dintre cele mai putin cunoscute in tara la noi, pentru ca exista prea putine pericole naturale (lipsa de hrana, clima insuportabila, reptile veninoase, etc, cum ar fi fost in Africa, de exemplu, locul unde am dorit sa merg initial), dar un atu important a fost faptul ca au mers acolo inaintea mea niste prieteni care nu doar ca au supravietuit 4 luni, ci au fost de-a dreptul incantati de zona, de oameni, de oferta. E vorba de Mick si Gabriella, cei despre care scriu si in carte; mi-au fost de un real ajutor, deoarece mi-au pregatit drumul: itinerarul intre insule si sate, au vorbit cu ghizi, au trasat planul general si au cerut ingaduinta intrarii, respectiv locuirii in satele in care urma sa petrec mai mult timp de la sefii satelor, conform traditiilor si regulilor lor. Mi-au pregatit si o parte din cadourile pe care urma sa le duc in satul Morokari, la tribul kiai, unde urma sa locuiesc intr-o coliba pentru aproximativ 10 zile. Cadourile au constat in bunuri trebuincioase: orez, zahar, bidonase cu miere, ulei, solutii de spalat, unelte, haine, prosoape, detergenti, alte obiecte de igiena, vase, topoare, etc.

Ajutorul lor s-a suprapus cu pregatirea mea de acasa, am cautat cat mai multe informatii despre arhipelag (se gaseau destul de putine in atlase sau pe internet), am stat de vorba cu oameni care au fost acolo, majoritatea voluntari dintr-o societate de binefacere, astfel, cand am ajuns cunosteam deja mental trasee, vizualizasem imagini din fotografii, filmulete, ii cunosteam din poze pe unii din ghizii mei, vorbisem la telefon cu gazda mea din Port Vila, nu mergeam aruncandu-ma in gol. Nu sunt o temerara, cu atat mai putin o incumetata, controlam situatia dintr-un punct de vedere; sigur, niciodata nu stii ce iti ofera un spatiu si un stil de viata nou, surprize sunt chiar in viata si civilizatia cunoscuta noua, dar ma bazam pe prudenta, intelepciune, rabdare si capacitatea de adaptare de care dispun, de credinta ca acolo unde sunt si traiesc oameni de sute de ani si supravietuiesc intr-un anume mod, pot si eu pentru o scurta perioada de timp sa fac la fel. M-am dus cu gandul sa-i apreciez, sa-i iubesc, sa le regasesc stilul de viata ca fiind unul viabil, sa-i inteleg si sa reusesc ca patrunzand in intimitatea societatii lor, sa descriu pentru a fi cunoscuti si de altii. Si se pare ca a functionat!

Fara asteptari

La ce m-am asteptat? M-am straduit sa elimin, pe cat poate fi posibil in psihicul unui om, ideile preconcepute, sa fiu deschisa sa vad adevarata lor traire, asa ca m-am straduit 'sa nu ma astept la nimic', deoarece a te astepta la un anumit mod de trai, de gandire si manifestare, insemna sa le atribui ceva de la mine, ceva de care ei nu dispuneau, insemna sa am deja un fel de a-i percepe si sa caut cu tot dinadinsul sa-i 'stramtorez' in felul meu de a-i vedea. Spun: m-am straduit. Nu stiu cat am reusit, unele lucruri vin din subconstient, cine stie in ce masura putem sa controlam, de aceea nu pot raspunde la intrebarea: ce m-am asteptat sa gasesc? Nu m-am asteptat la nimic preconceput, m-am straduit sa nu ma astept, de aceea am refuzat orice formulare de acest gen.

Mi s-a atras atenta si de catre Mario, unul dintre cei care au locuit printre kiai timp de 2 luni: nu-ti face nici o strategie, nu cauta sa iti inchipui cum va fi, caci orice iti inchipui, nu va fi asa. Si chiar daca in mintea mea, datorita informatiilor pe care le aveam de acasa, se formase o anume idee despre ei, ea nu s-a suprapus cu realitatea. Traiam realitatea ca pe o noutate, dar in acelasi timp si ca pe un lucru natural, de parca asa trebuie sa fie de cand e lumea si nimic nu ma surprindea in exces. Nimic nu era iesit din comun, asa incercam sa prind realitatea de acolo, stiind ca pot face fata oricarei trairi - din moment ce ei astfel traiesc dintotdeauna. Asa ca m-am dus cu gandul sa nu fac fite: la obiceiuri, la comportamente, la mancare, la conditii, la lipsuri, etc. Cand imi era greu de 'inghitit' ceva din toate astea, ma intaream cu gandul ca e ceva provizoriu, ca e pentru scurt timp, ca e bine sa vad partea buna a lucrurilor si era intotdeauna de vazut o mare parte de nou, interesant, bine si frumos.

 

Pielea alba este respectata

In ceea ce priveste receptarea persoanei mele de catre ei, se pare ca si ei, uneori, aveau nevoie sa faca eforturi in a ma intelege, in a ma asilmila. Eram diferita fata de femeile lor. Oricum, perceptia fata de 'pieile albe' este una de respect, de admiratie, uneori exagerata. In unele zone fac diferentieri mari: nimic nu este imposibil pentru o piele alba, in timp ce ei sunt cum sunt deoarece au pielea neagra; par sa spuna prin atitudine ca se recunosc ca fiind inferiori. In zona de coasta perceptia diferentierilor este mai slaba, dar nici acolo nu se observa o incredere in egalitatea raselor.

'Voiam sa le arat ca sunt pretiosi, sunt unici'

Am incercat sa-i ajut in acest sens, iar ajutorul meu, singura fiind si cu resurse limitate, nu a constat in primul rand in oferirea de bunuri de consum sau medicamente, de informatie privind igiena, alimentatia, educatia, etc, ci, dincolo de astea, am dorit sa transmit o atitudine, o apreciere fata de ei, care sa le schimbe perceptia despre ei insisi. Sigur, macar in parte, macar pentru oamenii cu care am interactionat si care au capatat incredere in mine. Voiam sa le arat ca sunt pretiosi, sunt unici si cu nimic mai prejos decat noi in umanitatea lor; am transmis asta nu doar prin transfer de informatie, ci prin traire afectiva, iubindu-i, ajutandu-i, luand asupra mea sarcinile lor emotionale, tratandu-i de la egal la egal.

Multe lucruri au ramas neschimbate, e greu sa transmiti noi deprinderi, nu poti forma obiceiuri noi in timp atat de scurt. Mi-am dat seama c-ar trebui sa locuiasca cineva printre ei mult timp ca ei sa invete imitand, asa ca nu cred sa se fi schimbat ceva semnificativ, dar macar un gand nou, o noua perceptie sa incolteasca; acestea, cu timpul, vor rodi.

Secretul timpului

Aveau unele lucruri bune pe care trebuia eu sa le invat. Lentoarea trecerii timpului, despre care mi-am spus eu ca e din cauza lipsei de evenimente, de activitate, monotonia vietii, dar pe langa asta o anume detasare fata de ceea ce 'trebuie', ceea ce 'obliga' - dupa cum percepem noi in societatea noastra marcata de viteza, de dorinta de a face multe pe unitate de timp. Lipsa acestui 'facut' da timpului o incetineala care da senzatia timpului oprit. Dincolo de asta, faptul ca oamenii nu numara timpul, nu-si cunosc data nasterii, nu stiu ce varsta au, nici nu-i intereseaza, ci percep trecerea doar in sensul rotirii anotimpurilor pentru muncile agricole, pescuit, construirea colibei, venirea ploilor, etc, pare ca timpul nu treneaza si viata individuala.

Individul percepe nu ani, ci perioade ale vietii marcate de ceremonii: copilarie, primul taiat al parului, circumcizia la baieti, primul barbierit, primul ciclu mentrual al adolescentelor, tineretea, casatoria, nasterea copiilor, batranetea. Cat timp trece intre una si alta e irelevant. Si pentru ca timpul nu se numara, pare ca nici nu trece. Toate zilele fiind in mare parte la fel, pare ca s-au oprit in ingramadirea lor.

Deoarece toate trairile, fie legate de natura, de rodire, de familie, de clan si individ, erau marcarte de ceremonii, viata lor este in simbioza cu aceste manifestari. Crezurile lor determina riturile, desi, in mare parte, au pierdut o serie de mituri, semnificatii, nu stiu intotdeauna de ce se face un anume gest. Raspunsul era ca asa faceau si strabunii, ca urmare trebuie repetat, sigur doar astfel e corect, doar astfel se conserva valorile si societatea se afla in siguranta (nu culturala, ci spirituala si functionala).

Credinta, spirite si pietre