La inceput de iulie am fost in Zakynthos, Grecia. Un loc unde, cred, ma voi intoarce. N-am sa va povestesc despre obiectivele turistice pe care ar trebui sa le vizitati, preturi sau mancaruri traditionale, ci despre un loc care mi-a ramas in suflet si al carui farmec stiu ca nu ma va parasi niciodata: Zante Town, cu a sa biserica Sfantul Dionisie.

de Marina Rasnoveanu

Orologiul din piata a batut ora 6. E soare inca, asa ca oamenii nu s-au intors de la casele lor. Tavernele sunt goale, iar negustorii de la tarabele cu suveniruri asteapta inserarea pentru o adiere din partea marii. Cand si cand, mai vin in intampinarea vreunui turist ratacit, neobisnuit cu clima si obiceiurile de aici. Zambesc larg, se tocmesc, apoi cad iar in toropeala dupa-amiezii.

Piata din fata catedralei e pustie. Florile privesc adormite asfaltul alb, intocmai ca intr-o pictura statica, fara pic de suflare. Turnul cu clopot negru si greu cerceteaza marea, cautand parca povesti, inimi si visuri pe care sa le traga in interiorul sau. De langa portita de fier, un baietel priveste in sus, incercand sa distinga liniile clopotnitei intunecate. In imaginatia sa, piratii din carti si filme coboara pe scara ruginita, rapindu-l si ducandu-l pe vreun vapor ancorat la mal. Alearga ingrozit spre catedrala, unde racoarea si linistea ii alunga spaimele. Pare ca nu e nimeni acolo. Doar semi intuneric, scaune inalte si goale, icoane cu sfinti pe care i-a mai vazut candva, odata. Din dreapta, de la usa, batranul Nikos ofera pelerine catorva femei ratacite.

O femeie inalta, cu parul de culoarea alunei, sta pe un scaun si se roaga. Cu buzele ucate, cu chipul schimonisit de toate cate trebuie sa recunoasca, rosteste o rugaciune. Stie si ea ca nu e indeajuns. Ca pentru a fi ajutat, trebuie mai intai sa te ajuti singur. Sa speri, sa recunosti, sa sacrifici, sa plangi, sa suferi si de-abia apoi sa ceri ajutor. Nu stie daca va fi in stare de toate astea, insa astazi nu conteaza. Pentru ca azi ea vrea sa creada in minuni.

De undeva, din fata, se aud niste zgomote. Doi preoti batrani pasesc incet si parca temator spre racla cu moastele Sfantului Dionisie. Ceasul bate si jumate, ora la care racla se deschide, iar credinciosii se pot inchina in voie. Preotii rostesc cateva rugaciuni, dupa care ii invita pe cei din biserica sa se apropie. Nu spun prea multe... din vorbe, gesturi sau priviri. Sunt acolo doar niste slujitori umili. Altii sunt cei care cantaresc ce rugaciuni sunt de primit si care de dus la slefuit.

Langa cei doi apare un preot ceva mai tanar, incepator, pe semne, de vreme ce nu isi poate abtine curiozitatea de a privi oamenii... si odata cu ei sufletele lor. Se intreaba cati oare sunt acolo cu sufletul, cu mintea, cu toata fiinta lor, cati, oare, sunt doar in trecere spre o plaja si cati isi dau seama de insemnatatea darului ce le-a fost dat.

Se trezeste, insa, la timp, amintindu-si ca menirea lui nu este de a judeca sau de a se intreba, ci doar de a se refugia in rugaciune.

Dupa un timp, racla se inchide. Sfantul pleaca in cautare de minuni, iar calatorii isi reiau drumul. Biserica ramane goala, lumanarile aprinse se sfarsesc, iar intunericul cade intr-un sfarsit si peste oras.

Cate un zgomot, doua de scuter ici si colo, cate un ras strident al vreunui grec aburit. Atat. E forfota de-acum. Una placuta, ceva mai retinuta, plina ochi de oameni fericiti ca au pasit intr-un loc ce alina parca nelinistile si pacatele.

Doar marea se framanta toata, sub greutatea atator pietre aruncate deodata. Se chinuie sa ramana calma, nemiscata, fara valuri. Se indreapta spre luna ce rasarise deja de cateva ceasuri. Se privesc in tacere, povestindu-si in gand toate cele intamplate peste zi.