Autobuzul intarzie. Mereu intarzie la ora asta. Cand oamenii sunt acasa, iar soarele sta sa apuna. Azi e deja printre norii negri ce ameninta linistea orasului micut, de munte. Se ingramadesc si ii privesc pe cei care inca se incumeta sa cutreiere strazile. Nu sunt prea multi, ce-i drept, dar nici putini, atat cati au mai ramas...

Marina Rasnoveanu

Primele picaturi poposesc pe asfaltul incins si negru. Autobuzul se apropie, asa ca nimeni nu-si mai aminteste de umbrelele lasate acasa. Calatorii urca si isi aleg cate un loc: pe vreun scaun galben si rece sau langa bara de fier, cu ochii atintiti asupra privelistii apocaliptice de afara. Se intreaba daca vor ajunge la timp sau daca furtuna ii va prinde printre salcami dezlantuiti. Autobuzul pare gol. Prea multa liniste, prea mult aer ce intra pe geamurile din loc in loc deschise. Ceva puf alb, de mai, ce aduce parca franturi dintr-o alta poveste.

Intr-un alt colt de lume, un alt autobuz isi deschide usile. Alti calatori coboara. Unul dintre ei isi scoate aparatul de fotografiat si verifica inca o data setarile. Acolo inca nu a venit furtuna, ci doar dimineata. Strazile sunt, insa, aproape la fel de pustii. Pasii calatorului ratacit se aud pierdut, in timp ce autobuzul din cealalta lume isi urmeaza drumul linistit. Cativa copii se joaca la marginea drumului, pe o alee micuta intre doua case. Tanarul se opreste vis-a-vis si le surprinde inocenta si veselia. Un autobuz opreste in statie, chiar in dreptul lui. Priveste la calatori. De langa usa ii zambeste o fata frumoasa. Da, asta a fost primul gand. Ca e frumoasa. Nu e timp sa isi dea seama daca e frumoasa pentru el sau pentru un altul. Atunci cand usile se inchid, iar autobuzul porneste, gandeste ca se inselase. Avea ceva, dar nu tot. Prea diferita, prea diferita de cei pe care ii stie, de cei dintre care facea parte si el.

Primul fulger a luminat pentru o clipa autobuzul calatorilor obositi. Tanara care se sprijinea de bara de metal si privea cerul s-a indepartat, asezandu-se cumine pe un scaun de langa usa. S-a resemnat cu petecul ei de geam. E obosita. Vine de la birou, tarandu-si gandurile si visurile printre strazi necunoscute si trupuri greoaie. Autobuzul opreste la un semafor. Priveste la ceilalti soferi. De acolo, de sus, le poate citi grimasele, gesturile... chipurile. Un tanar ganditor dintr-una din masini ii atrage atentia. Ii observa trasaturile mai atent. Nici ea nu stie de ce, dar pentru o clipa se intreaba ce s-ar intampla daca intre oameni ar exista acea legatura speciala care le-ar spune atunci cand cineva ii priveste, ii cauta, ii asteapta. Ca intr-o minune, tanarul intoarce capul. De asta data, pare ca el e cel care ii scruteaza mintea si viata. Semaforul se schimba din rosu in verde, iar el demareaza in tromba, uitand intr-o clipita de fata din autobuzul galben. De-abia atunci tanara sterge particica de geam aburit de caldura si stropii de afara. Nu fusese decat o iluzie... se inselase.

Camera aia foto trebuia schimbata neaparat, gandi tanarul. De acolo, de pe marginea drumului, incerca sa auda sunetul norilor albastri de deasupra. Nimic. Era o dimineata ca oricare alta, cam plata, banala si rece, insa stia ca va trece. Se uita la ceas. Arata deja ora 10.00. Isi duse mainile la ochi si incerca sa-si alunge acea stare careia el ii spunea amorteala combinata cu ceva oboseala. Dormise vreo 8 ore, deci nu era asta, dar ii placea sa se minta singur. Isi continua drumul pe strada in panta si gasi alte cadre de imortalizat. De la geamul unei casute albastre un batranel ii facu cu mana. Nu ar fi crezut ca tocmai un batran ii va insenina ziua. Tanarul ii raspunse cu acelasi gest si ii facu o fotografie. Buzele batranului se miscara ca intr-o prevestire buna. Tanarul se apropie, dar nu auzi nimic. Si, tocmai cand sa primeasca mesajul, batranul disparu in spatele perdelei ingalbenite, ce flutura acum intr-o adiere de vant ciudat de mai.

Potopul se dezlantuise. Singura lor salvare era autobuzul. De cateva statii nimeni nu mai urcase, nimeni nu mai coborase. Multi, probabil, nici nu stiau unde duce autobuzul ala. Gandeau doar ca avea sa ii salveze pentru moment de furtuna. Nu mai era mult. Facusera deja jumatate de oras. Tanara de langa geam incerca din nou sa se uite afara. Sterse geamul aburit cu maneca bluzei sale violet. Printre crengi rupte si picaturi de apa, isi vazu chipul. Nu suporta pentru mult adevarul, asa ca isi cobori privirea, rugandu-se ca ploaia sa se opreasca mai repede si Dumnezeu sa ii elibereze din nou. Ceva ii atrase, insa, atentia. In stanga ei, un batranel se pregatea sa coboare. Era ud leoarca, desi ea nu isi amintea sa il fi vazut urcand. O privi, ii zambi si cobori pe a doua treapta, asteptand ca autobuzul sa ajunga in statie.

Fata se uita mai bine la chipul sau brazdat de riduri, la ochii mari si gri, odata albastri. Batranul ii aduse o liniste ciudata, de parca ochii, buzele, pometii si intreg chipul incercau sa ii vorbeasca. Ar fi vrut sa il intrebe ce si sa ii spuna ca ea, spre deosebire de altii, are nevoie de cuvinte. Nu indrazi. Totusi, pana ca usile sa se inchida din nou, batranul intoarse privirea catre ea si ii spuse blajin:

- Sunt doar franturi inselatoare. Nu e timpul... inca! Si furtuna se opri.

Articol preluat de pe http://franturideganduri00.wordpress.com/