Multi dintre noi alegem un drum in viata profesionala ignorand unele din semnele care ne-ar face sa alegem o cariera care ne implineste. Pornim pe un drum care face sens sau e logic, ca mai apoi, cand suntem onesti cu noi insine, sa cautam in noi raspunsul la intrebarea: dar pe mine ce m-ar face fericit(a) pana la urma? Acesta este si inceputul auto-descoperirii Annei Chitan. Am cunoscut-o pe Anna cu multi ani in urma, o femeie frumoasa, cu stil si personalitate, placuta si misterioasa. De la o vreme am observat-o zambind mai des. Apoi in vara trecuta a organizat petrecerea de zi de nastere a unor prieteni in Parcul Herastrau; am fost vrajita de atmosfera de poveste creata de Anna. Am inceput sa o urmaresc mai indeaproape si am intrat in lumea ei in care lucrurile din jur devin parte din viata ta si te imbogatesc. Te invit si pe tine sa o cunosti pe Anna.

de Daniela Fugaru Kammrath

Daniela Fugaru Kammrath: Anna, cum ai inceput sa fii pasionata de decoratiuni interioare?

Anna Chitan: Cred ca am avut pasiunea asta dintotdeauna. Doar ca pentru o vreme m-am ratacit de ea. Acomodam papusi in tot felul de improvizatii, imi mutam mobila prin camera o data la doua saptamani, imi stilizam biroul, dulapul, raftul cu carti, orice prindeam, reorganizam pana si camerele de oaspeti in care locuiam atunci cand eram musafir, ridicand semne de intrebare cu privire la educatia mea, inspectam orice casa in care puteam privi din strada prin perdele, cautand ceva ce atunci nu stiam sa definesc. Nu-mi puteam explica in copilarie sau nu-mi trecea prin cap ca exista meseria de designer de interior si n-am raspuns cu 'designer' niciodata fiind intrebata ce vrei sa te faci cand vei fi mare?'. In mod bizar nimeni din jurul meu n-a observat inclinatiile mele, ca macar sa ma indrepte spre o carierea cel putin conexa cu designul, avand in vedere ca eram o tocilara care atunci cand nu invata, desena in disperare (ma rog, asta pana pe la 15 ani cand am inceput sa ma comport ca o adolescenta normala si sa-mi scot parintii din minti). Pe la 10 ani am primit de la tatal meu care locuia in Italia primele reviste de design interior si le-am studiat din coperta in coperta - le mai am si azi si desi e drept ca sunt vechi de 20 de ani, sunt in continuare o veritabila sursa de informatie si inspiratie, doar vorbim despre design italian. Imi aduc aminte de orele de desen din clasa a 8-a, cand am aflat pentru prima oara despre perspectiva si axonometrie, cat de minunat era sa pot sa exprim vizual incaperile mele de vis. Pe atunci totul se reducea la camera mea. Asta era teritoriul meu. Pe asta il intelegeam si incercam sa-l modelez.

D.F.K.: Cand ti-ai dat seama ca asta ar putea sa devina din hobby o ocupatie?

A.C.: Nu mi-am dat seama inca. :) Nici n-am planificat asta, de altfel. Declansatorul cautarilor mele a pornit de la o stare de burn-out corporatist. Lucram si lucrez inca intr-o corporatie, de altfel foarte prietenoasa, dar fiind rutinata de ritmul de corporatie si pe un fond de stres profund, la un moment dat m-am trezit complet nefericita, simtind ca nu mai am resurse sa performez si sa ma bucur de viata profesionala sau privata. Ma simteam oarecum instrainata de mine insami si oricat ma straduiam sa-mi procur satisfactie din munca bine facuta, nu reuseam sa obtin acel sentiment de implinire, de eliberare. Introspectand am incercat sa-mi reamintesc in ce situatii in trecut m-am simtit multumita de mine, fericita cu rezultatul eforturilor mele. Si am identificat acele momente ca avand intotdeauna legatura cu ceva creativ, cu ceva manual. Acele momente aveau legatura cu sufletul meu, nu cu mintea mea. Mi-au mai trebuit ceva luni de intrebari si experimente ca sa aflu ca acum mijlocul meu de expirmare ar putea fi restaurarea sau reinventarea obiectelor vechi de mobilier si design-ul de interior. Primul gest a fost un curs de restaurare de mobila veche pe care l-am urmat in Anglia. A fost cea mai buna decizie pe care as fi putut sa o iau. A trebuit sa reinvat rabdarea, meticulozitatea dusa la extrem, respectul fata de mestesug, fata de istoria unui obiect, depasirea frustrarii neputintei in defavoarea lui 'e bine si-asa', si am descoperit o lume care rezoneaza atat de bine cu firea mea putin nostalgica. In plus, am cunoscut pe parcursul celor 10 saptamani petrecute in Anglia un Cornwall de poveste incarcat de istorie, traditie si noblete, rupt de-a dreptul din cartile lui Daphne du Maurier, dar si o multime de oameni minunati din toate categoriile care mi-au devenit prieteni si pentru care sunt foarte recunoscatoare. Inapoi acasa, mi-am organziat un atelier si o poveste impreuna cu prietena mea Delia Maratea, pe care am denumit-o HeartWood, in care am inceput sa aplic tot ce am invatat acolo, dar am constatat ca mi-ar placea si sa integrez cumva obiectele carora le redau ani de viata sau pur si simplu culoare. Am vorbit despre asta si am gasit oameni in jurul meu care m-au auzit si m-au ascultat si mi-au acordat credit. M-am confruntat in intimitatea mea cu panica incepatorului care se teme ca nu se ridica la nivelul asteptarilor tuturor, dar am decis sa-mi asum riscul de a gresi si de a cadea in ridicol - cea mai organica frica a mea - decat sa ma pitesc in spatele acestei frici. Astfel, primul proiect a fost casuta Larisei, apoi a urmat o delicioasa gelaterie si acum par sa se contureze alte cateva mai mici sau mai mari proiecte. Pe toate le abordez in timpul meu liber. Si stii ce este paradoxal? Ca ma simt mult mai motivata si in jobul meu corporatist. :) Cumva nu mi-e greu sa le fac pe amandoua. Cred ca la asta se refera cei care povestesc despre cat de important sa faci ceva ce iubesti cu adevarat.

D.F.K.: Cum iti alegi proiectele in care te implici?

A.C.: Deocamdata ele ma aleg pe mine. Si, pana acum, au fost proiecte pe care le-as fi ales si eu daca as fi avut de ales. Ma rog, pe Larisa am obligat-o putin sa-si renoveze casa. :) Ca sa-mi dea pretext sa ma desfasor. A fost prima care a avut incredere in mine. Desi nu dispuneam de prea multe referinte si nici de prea multe tool-uri care sa ma ajute sa-i simulez ce va urma. Ce mai, am dus-o cu vorba. :)

D.F.K.: Cat din proiectele finale reflecta propria personalitate si cat pe cea a clientului?