L-am urmarit pe Stefan Ruxanda in spectacolele de pantomima ale companiei Passe-Partout Dan Puric la Teatrul de pe Lipscani. Mi-a placut mult jocul si expresivitatea lui, cum reuseste de fiecare data sa transmita sentimente si trairi doar prin gesturi ori printr-o simpla privire. Totul cu o fireasca si naturala lejeritate, de parca asta ar fi facut toata viata. Stiu, insa, ca in spatele fiecarei priviri si a fiecarui gest sunt ore intregi de munca, de exercitiu si autocontrol, este mult talent si, mai presus de toate, pasiune. L-am rugat pe Stefan sa ne acorde un interviu si sa ne vorbeasca despre aceasta pasiune, despre arta de a fi mim, despre teatru si intalnirea cu maestrul Dan Puric.

de Iohanna Purdea

I.P.: Ce inseamna pentru tine teatrul, de ce ai ales sa faci asta in fiecare zi?

S.R.: Este o pasiune pe care vreau sa o impartasesc cu cei din sala. Este o insula pe care ma refugiez din tumultul cotidian si incerc sa trimit de acolo scrisori in care povestesc despre minunile pe care le gasesc aici si care cred ca ar bucura sufletele multor oameni. Nu stiu daca e posibil, dar mi-ar placea sa-mi prelungesc copilaria la nesfarsit. Copilaria, nu infantilitatea. Artistul e un copil mare si din spiritul sau ludic se naste buna parte a operei sale.

Stiu ca vremurile nu sunt prea generoase cu artele si in special cu cele scenice, de aceea multi dintre actori sunt nevoiti sa faca unele compromisuri de tip valoric, social sau profesional. Dar mai stiu ca tot in aceste vremuri sufletul publicului este mai insetat ca niciodata de frumos, de metafora, de poveste, de mangaieri pe care numai artistii le pot oferi.

I.P.: De ce te-ai orientat catre pantomima?

S.R.: Pantomima permite sa comunici cu orice public, indiferent de apartenenta culturala sau geografica. Prin semn si prin gest poti esentializa ceea ce dramaturgii scriau pe zeci de pagini. Nu contest valoarea cuvantului rostit sau a volumelor scenice (ma refer la scenografie si recuzita), ci consider ca in spatiul imaginar ai o libertate mult mai mare. Publicul insusi este mai activ in acest gen de teatru pentru ca el completeaza 'spatiul gol' determinat de mim cu ceea ce provine din imaginatia lui si din informatia culturala pe care o are. Face asociatii, recunoaste gesturi, actiuni, personaje, caractere si participa astfel la imbogatirea spectacolului cu sensuri pe care, atunci cand creezi, nici nu le banuiesti.

Pantomima presupune si o meditatie, o asceza, o cautare, o linistire. De exemplu, stiu ca in urma cu cativa ani, la facultatea de teatru din Moscova, in primul an de studiu, studentii nu aveau voie sa scoata nici un cuvant pe scena si foloseau numai obiectele de recuzita absolut necesare. Tocmai pentru ca ei sa-si concentreze atentia la un alt nivel decat cel cotidian. Si apoi, mai e un secret: dupa ce practici mai multa vreme acest gen de teatru, cand te intorci la cuvinte, le pretuiesti si le descoperi cu mai multa profunzime.

I.P.: Este mai greu sa dai viata unui spectacol, unui rol numai prin gesturi si mimica?

S.R.: Desigur. Un semn scenic sau un gest poate insemna pentru unii un lucru, pentru altii exact opusul. Nu poti sa-i multumesti pe toti, dar trebuie avut grija ca spectacolul sau personajul sa fie lizibil de cea mai mare parte a celor care stau in sala.

Dar spectacolul, ca si personajul, este o lume care nu exista decat atunci cand artistul incepe sa o creeze. Si oricare ar fi mijloacele (pantomima, cuvant, muzica, imagine), travaliul este destul de solicitant. Daca e prea usor, atunci e doar mestesugarie gaunoasa.

I.P.: Fiecare avem un mentor, un om caruia ii datoram parcursul nostru in cariera. Cine este mentorul tau... cine ti-a insuflat pasiunea pentru teatru?

S.R.: Sunt mai multi. Primul... este mama. Care a insistat sa ma duca la un spectacol cand eram prin clasa a 5-a si care acum cred ca regreta gestul de atunci. Sunt cativa profesori carora le datorez foarte mult si care mi-au ghidat pasii, de la care am invatat, poate fara ca ei sa stie ce nestemate mi-au daruit. Imi permit sa amintesc aici pe Radu Gabriel, Sanda Manu, Szoby Czech, Gheorghe Ceasu. Dupa ce am terminat faculatea m-am intalnit cu Dan Puric si acolo s-a schimbat macazul, definitiv. Intrebati de pasiune. Aceasta exista. El a ascutit-o si a directionat-o pe un alt drum, innobiland-o.