|
 |
- frament -
capitolul 1
De pe terasa casei sale din Bolinas, Coco Barrington privea rasaritul soarelui care invaluia incet orasul, anunand o zi de iunie perfecta.
Intinsa pe un sezlong stricat, vechi de cand lumea si decolorat, pe care-l cumparase din curtea cuiva, privea cerul brazdat de nuante de roz si de portocaliu, sorbind dintr-o ceasca aburinda de ceai chinezesc. Quan Yin, statuia din lemn invechita de vreme, observa pasnica scena.
Quan Yin era zeita compasiunii, iar statuia fusese un dar foarte pretuit. Sub privirea binevoitoare a lui Quan Yin, bruneta tanara, atragatoare statea in lumina aurie a rasaritului, in timp ce razele aramii ale soarelui de vara se jucau prin parul ei ondulat, lung aproape pana la talie. Purta o camasa de noapte veche din flanel pe care de-abia se mai desluseau inimioarele si era desculta.
Casa in care locuia se afla pe un platou din Bolinas, cu vedere la ocean si la plaja ingusta care il marginea.
Era chiar locul unde Coco isi dorea sa fie. Locuia aici de patru ani. Mica si uitata comunitate de fermieri de pe coasta, aflata la mai putin de o ora distanta la nord de San Francisco, i se potrivea perfect la cei douazeci si opt de ani ai sai.
Locuinta ei cu greu putea fi numita casa. Era mai degraba o casa taraneasca, pe care mama si sora ei o numeau cosmelie sau, daca erau in toane mai bune, coliba. Le era imposibil amandurora sa inteleaga cum de voia Coco sa locuiasca acolo si, mai mult, cum de suporta. Pana si Coco stia ca acesta era cel mai mare cosmar al lor. Mama sa incercase sa o convinga cu frumosul, sa o insulte, sa o critice si chiar sa o mituiasca sa se intoarca in L.A. la ceea ce ei numeau "civilizatie". Lui Coco nu i se parea "civilizat" nimic din ceea ce caracteriza viata mamei sale ori felul in care crescuse ea. Dupa parerea ei, totul era o inselatorie. Oamenii, felul in care traiau, telurile la care aspirau, casele in care locuiau si liftingurile faciale ale fiecarei femei pe care o stia. Totul i se parea artificial. Traiul sau in Bolinas era simplu si cat se poate de real. Era necomplicat si sincer, precum Coco insasi. Ura orice fel de fals. Nu ca mama sa ar fi fost un "fals". Era cizelata si avea o imagine pe care si-o intre-
tinea cu grija. In ultimii treizeci de ani, mama ei fusese una dintre cele mai bine vandute autoare de romane de dragoste. Nici ceea ce scria nu era fals, insa era lipsit de profunzime, desi munca ei atragea o multime de adepti.
Se semna cu pseudonimul Florence Flowers, un nom de plume derivat din numele ei de fata, bucurandu-se de un imens succes. Avea saizeci si doi de ani si traise o viata de poveste, maritata cu tatal lui Coco, Bernard Barrington, supranumit "Buzz", cel mai influent agent literal si teatral din L.A., pana la moartea acestuia, cu patru ani in urma. Fusese cu saisprezece ani mai in varsta decat mama ei si inca se tinea bine atunci cand murise brusc din cauza unui atac cerebral. Era unul dintre cei mai puternici indivizi in domeniu si isi alintase si isi protejase sotia in toti cei treizeci si sase de ani de casnicie. El ii incurajase si ii calauzise cariera. Coco se intreba mereu daca mama sa ar fi reusit la inceputurile carierei sale scriitoricesti fara ajutorul tatalui sau. Mama sa insa nu-si pusese niciodata aceasta intrebare si nu se indoise nici o clipa de meritele muncii sale ori de miriada de opinii pe care le avea despre viata. Nu tinea secret faptul ca, pentru ea, Coco era o dezamagire, si nu ezita sa-i reproseze faptul ca isi abandonase studiile, ca era o hipioata si ca avea apucaturi ciudate.
Evaluarea facuta de Jane, sora sa cu o cariera la fel de reusita, era ceva mai rafinata, desi nu cu mult mai ingaduitoare.
Jane o considera pe Coco "un caz cronic de performanta sub asteptari". Tinuse sa-i precizeze surorii
sale mai mici ca avusese tot ce-si putea dori in copilarie, toate sansele sa se bucure de succes in viata, si ca, pana in prezent, daduse cu piciorul la tot. Ii amintea cu regularitate ca nu era prea tarziu sa schimbe lucrurile, dar ca, atat timp cat avea sa continue sa traiasca intr-o coliba din Bolinas precum o pierde-vara de pe plaja, viata ei avea sa fie un dezastru.
Coco nu-si vedea viata ca pe un dezastru. Se intretinea singura, era o persoana respectabila, nu lua si nici nu luase vreodata droguri, cu exceptia tigarii ocazionale de marijuana fumate in compania prietenilor, la colegiu, dar pana si asta se intamplase rar, ceea ce era remarcabil la varsta aceea. Nu era o povara pentru familie, nu fusese niciodata evacuata, promiscua, gravida ori in puscarie. Nu criticase stilul de viata al surorii sale si nici macar nu avea intentia s-o faca; nici mamei sale nu-i spusese ca hainele pe care le purta aratau ridicol de tineresti, ori ca exagerase putin cu ultimul ei lifting. Tot ce voia Coco era sa-si pastreze individualitatea si sa-si traiasca propria viata asa cum voia. Nu s-a simtit niciodata in largul ei cu stilul lor de viata luxos din Bel-Air. Detesta sa fie stiuta drept odrasla unor celebrita ti si, mai recent, sora cu mult mai tanara a alteia.
Nu dorea sa traiasca viata lor, ci pe a ei insasi. Luptele cu familia se intensificasera dupa ce absolvise Princeton magna cum laude, iar un an mai tarziu, se inscrisese la drept la Stanford pentru ca, ulterior, in anul doi, sa abandoneze studiile. Trecusera trei ani de atunci.
Ii promisese tatalui ei ca avea sa dea la drept, iar el o asigurase ca ii pastrase un loc la el in agentie. Ii mai spunea ca era bine sa ai o diploma in drept, daca voiai sa devii un agent de succes. Necazul era ca ea nu voia sa fie agent si nici sa lucreze pentru tatal ei. N-avea nici cea mai mica dorinta de-a reprezenta autori de bestselleruri, scenaristi sau staruri de cinema prost crescute, pasiune care reprezenta sarea si piperul si totodata scopul vietii tatalui ei. In copilarie, le trecusera prin casa toate personaje celebre de la Hollywood.
Nu se vedea insa in stare sa-si petreaca tot restul vietii in preajma lor, asa cum facuse tatal ei. In adancul sufletului, credea ca stresul de a reprezenta si de a face pe plac unor creaturi rasfatate, irationale si pretentioase pana la limita nebuniei, timp de aproape cincizeci de ani, ii curmase barbatului zilele. Pentru ea, sunase ca o sentinta la moarte.
Tatal ei murise cand ea era in anul intai la drept; ea mai indurase cursurile inca un an, dupa care se retrasese.
Mama ei se jelise luni intregi de decizia ei si inca o mai certa, spunandu-i ca traia ca o vagaboanda fara adapost, in coliba din Bolinas. Vazuse casa o singura data si de-atunci nu-i mai tacea gura. Coco hotarase sa ramana in apropiere de San Francisco, dupa ce se retrasese de la Stanford. California de Nord i se potrivea mai bine.
Sora ei, Jane, se mutase acolo de ani de zile, dar facea naveta la L.A., unde-si avea serviciul. Mama lor inca era suparata ca ambele ei fiice se mutasera in nord, desi Jane era prin L.A. mai tot timpul. Coco mergea rar acasa.
Jane, sora lui Coco, avea treizeci si noua de ani. La treizeci de ani, devenise unul dintre cei mai insemnati producatori de film de la Hollywood. Avea o cariera stralucitoare si unsprezece productii de box office care batusera toate recordurile. Se bucura de un succes imens, ceea ce o punea pe Coco intr-o lumina si mai proasta. Mama lui Coco ii spunea fara incetare cat de mandru fusese de Jane tatal lor, dupa care izbucnea iar in lacrimi, la gandul vietii irosite a fiicei sale mai tinere. Lacrimile ii prinsesera intotdeauna bine si o ajutasera sa obtina tot ce dorise de la sotul ei. Buzz ii facuse mereu toate poftele sotiei sale si isi adorase fiicele. Lui Coco ii placea sa creada uneori ca i-ar fi putut explica tatalui ei alegerile pe care le facuse si motivele pentru care le facuse, dar, in realitate, stia ca acest lucru n-ar fi fost posibil. Nici el nu i-ar fi inteles motivele, la fel ca mama ori ca sora ei, si ar fi fost atat nedumerit, cat si dezamagit de stilul ei de viata din prezent.
Fusese incantat peste masura cand intrase la drept, la Stanford, si sperase ca acest lucru avea sa puna capat ideilor ei extrem de liberale de pana atunci. In opinia lui, era in regula sa fii bun la suflet si sa te preocupe planeta si semenii tai, atata vreme cat nu exagerai. In anii ei de colegiu, ba chiar si inainte, Buzz considerase ca exagerase, asigurand-o pe mama ei ca facultatea de drept avea sa-i scoata ideile astea din cap. Se pare ca nu fusese asa, din moment ce se retrasese.
Tatal ei ii lasase mai multi bani decat i-ar fi trebuit pentru a duce un trai decent, dar Coco nu se atinsese niciodata de ei, preferand sa cheltuiasca numai ce castiga ea, deseori donand bani unor cauze in care ea credea, majoritatea cu tenta ecologica, pentru prezervarea faunei planetei sau pentru ajutorarea copiilor foarte saraci din tarile Lumii a Treia. Sora ei, Jane, o numea "suflet milostiv". Familia ei gasise mii de atribute deloc magulitoare pentru ea, care o raneau. Coco acceptase insa cu usurinta denumirea de "suflet milostiv" si de aceea ii si placea statuia lui Quan Yin atat de mult. Zeita compasiunii ii mersese drept la inima. Coco era de o integritate impecabila, avea un suflet mare si era permanent concentrata asupra bunatatii fata de altii, ceea ce nu i se parea ceva rau, cu atat mai putin o infractiune.
Si Jane starnise, la randu-i, valuri de nemultumire in familie, pe la sfarsitul adolescentei sale. La saptesprezece ani, le spusese parintilor ca era lesbiana. Coco avea pe atunci doar sase ani si nu constientizase scandalul iscat.
Jane ii anuntase in ultimul ei an de liceu, cand devenise o activista militanta pentru drepturile lesbienelor in UCLA, unde studia cinematografia. Mama ei fusese efectiv distrusa cand ii propusese sa-si faca debutul in societate, iar Jane o refuzase. Aceasta spusese ca prefera sa moara. Dar, in ciuda preferintelor ei sexuale diferite si a militantismului precoce, avea, in esenta, aceleasi teluri materiale ca parintii ei. Tatal o iertase imediat ce intelesese ca tintea spre faima, iar dupa ce vazuse cat de sus ajunsese, totul devenise din nou perfect.
De zece ani, Jane locuia cu o scenarista bine-cunoscuta, o fiinta blanda si renumita datorita propriilor realizari.
Fusesera nevoite sa se mute in San Francisco deoarece acolo era o mare comunitate gay. Nu exista individ in tot universul care sa nu le fi vazut filmele si care sa nu le adore. Jane fusese nominalizata de patru ori la Oscar, dar nu castigase inca marele premiu. Mama lor nu mai dezaproba acum faptul ca, de zece ani, Jane si Elizabeth traiau, practic, in concubinaj. Coco era cea care le provoca suparari profunde si care le ingrijora teribil pe amandoua; cea care le enerva cu alegerile ei ridicole, cu stilul ei de viata hipiot si cu indiferenta ei fata de tot ceea ce ele considerau important, iar toate astea o faceau pe mama ei sa izbucneasca in plans.
In cele din urma, pentru purtarea lui Coco dadusera vina pe prietenul acesteia din perioada cand se retrasese de la drept, nu pe efectul pe care familia insasi il avusese asupra ei ani de zile. Barbatul locuise cu ea in al doilea - si ultimul - ei an de facultate, el insusi renuntand la facultatea de drept, fara sa absolve, cu cativa ani in urma.
Ian White era exact ceea ce parintii sai nu voiau pentru ea. In ciuda faptului ca era destept, abil si bine educat, dupa cum spunea Jane, era un "nerealizat", exact ca ea.
Dupa ce se retrasese de la facultate, in Australia, Ian se mutase in San Francisco si isi deschisese o scoala de scufundari si de surfing. Ian era inteligent, iubitor, amuzant, mereu vesel si se purta minunat cu ea. Era ca un diamant neslefuit - genul acela de tip independent care facea numai ce voia. Din momentul in care se intalnisera, Coco stiuse ca-si gasise sufletul-pereche. Doua luni mai tarziu, se mutasera impreuna. Coco avea pe atunci douazeci si patru de ani. Ian murise doi ani mai tarziu. Fusesera cei mai frumosi ani din viata ei, si nu avea nici un regret, cu exceptia faptului ca Ian nu mai era langa ea si ca nu-i mai fusese alaturi in ultimii doi ani. Murise intr-un accident cu deltaplanul, cand o rafala puternica il izbise de stanci, cazatura fiindu-i fatala. Se stinsese intr-o clipa, si visele lor se spulberasera odata cu el. Cumparasera impreuna cabana din Bolinas, iar Ian i-o lasase ei. Costumele si tot echipamentul lui de scufundare se aflau inca la cabana.
Ii fusese extrem de greu in primul an dupa moartea lui, iar mama si sora ei se aratasera compatimitoare; intre timp insa, isi epuizasera resursele de empatie. Din punctul lor de vedere, Ian era de domeniul trecutului, iar ea trebuia sa depaseasca momentul, sa-si refaca viata, sa se maturizeze.
Si ea fix asta facea, dar nu in felul in care voiau ele.
Iar asta reprezenta o fapta deosebit de grava in opinia lor.
Coco stia ca trebuia sa si-l alunge pe Ian din minte si sa-si vada de viata. Avusese cateva intalniri in anul precedent, insa nimeni nu se ridicase la inaltimea lui Ian. Nu mai intalnise nici un barbat cu asemenea dorinta de viata, energie, caldura sufleteasca si farmec. Ian reprezenta un standard greu de atins, dar Jane spera ca avea sa apara cineva intr-o buna zi. Atata doar ca acest lucru nu se intamplase inca. Nici Ian n-ar fi vrut ca ea sa fie singura. Dar ea nu se grabea. Era fericita in Bolinas, trezindu-se in fiecare dimineata fara sa stie ce avea sa-i aduca ziua cu pricina. Nu urmarea sa-si construiasca vreo cariera. Nu-si dorea si nu avea nevoie de faima ca sa arate cine era, ca restul familiei sale. Nu voia sa locuiasca intr-o casa mare in Bel-Air. Nu-si dorea nimic mai mult decat ce avusese cu Ian: zile frumoase, momente fericite si nopti tandre, lucruri despre care stia ca aveau sa-i ramana pentru totdeauna intiparite in minte. Nu simtea nevoia sa stie unde avea sa o poarte urmatorul pas ori cu cine.
Fiecare zi era o binecuvantare in sine. Viata ei cu Ian fusese absolut perfecta si exact asa cum isi dorisera amandoi, insa, la ceva timp dupa moartea lui, se impacase cu gandul ca ramasese singura. Ii simtea lipsa, dar acceptase, in cele din urma, ca il pierduse. Nu era disperata sa se marite, sa aiba copii ori sa cunoasca un alt barbat.
La douazeci si opt de ani nimic din toate acestea nu parea presant, si simplul fapt ca traia in Bolinas ii era de ajuns.
La inceput, amandurora li se paruse ciudat sa locuiasca acolo. Era o comunitate mica si nostima. Membrii ei hotarasera cu ani in urma ca Bolinasul sa fie nu doar un loc discret, ci sa devina, pur si simplu, un oras invizibil, la fel ca Brigadoon. Nu erau indicatoare care sa marcheze drumul spre Bolinas ori care sa confirme macar faptul ca te aflai acolo. Daca voiai sa-l gasesti, erai pe cont propriu.
Era ca o bucla temporala, lucru pe seama caruia amandoi au ras, dar care le placea la nebunie. In anii saizeci, orasul fusese plin de hipioti si de adepti flower power, dintre care multi inca mai locuiau acolo. Numai ca acum erau batrani, cu riduri adanci si par grizonant. Barbati de cincizeci si chiar de saizeci de ani se indreptau catre plaja, cu placa de surf la subsuoara. Intreaga retea comerciala din oras consta dintr-un magazin de confectii care inca mai vindea muumuu inflorate si obiecte de imbracaminte cu imprimeuri realizate prin tehnica tie-dye, un restaurant vesnic plin de surferi carunti, un magazin alimentar ce vindea aproape integral produse organice si un magazin ce comercializa toate accesoriile posibile, trebuincioase consumatorilor de droguri ilegale, precum si bonguri de toate culorile, formele si marimile. Orasul era asezat pe un podis inalt, ce marginea o plaja ingusta, iar un golf mic il separa de vasta intindere a litoralului Stinson Beach si de proprietatile costisitoare de acolo.
Erau si cateva case frumoase in Bolinas, bine ascunse, dar marea majoritate erau locuinte pentru familii simple, oameni fara cine stie ce studii, surferi mai batraiori si oameni care, din diferite motive, alesesera sa-si ia lumea-n cap si sa dispara in anonimat.
Era o comunitate elitista in felul ei, in antiteza cu tot ceea ce Jane stia din propria copilarie, precum si cu familia dominatoare pe care Ian o lasase in urma in Sydney, Australia. In acest sens, fusesera perechea perfecta. Acum el nu mai era, dar ea ramasese acolo si nu intentiona sa plece prea curand, poate niciodata, indiferent ce-ar fi spus mama si sora ei. Terapeuta la care se dusese - dupa moartea lui Ian - pana de curand ii spusese ca la douazeci si opt de ani era inca o rebela.
Probabil ca asa stateau lucrurile, insa ei ii convenea.
Era multumita de viata pe care si-o alesese si de locul in care traia. Si singurul lucru de care era absolut sigura era faptul ca nu avea sa se mute vreodata inapoi in L.A.
Soarele se inaltase deja pe cer, cand Coco intra sa-si mai toarne inca o ceasca de ceai, in timp ce Sallie, ciobanescul australian al lui Ian, iesi agale din casa, dupa ce abia se daduse jos din patul lui Coco. Dadu aproape imperceptibil din coada, dupa care porni de una singura la o plimbare matinala pe plaja. Era extrem de independenta si o ajuta pe Coco in munca ei. Ian ii spusese ca ciobanescul australian putea fi un excelent caine salvator, ca avea in instinct stransul turmei. Sallie insa marsaluia pe o melodie proprie. Era atasata de Coco, dar numai in masura pe care o decidea ea, si mai tot timpul avea propriile planuri si idei. Fusese dresata impecabil de Ian si raspundea la comenzi vocale.
O lua din loc la pas saltat, in timp ce Coco isi turna cea de-a doua ceasca de ceai, aruncand o privire rapida la ceas. Era putin trecut de sapte si trebuia sa faca dus si sa plece la munca. Ii placea ca la opt sa fie deja pe podul Golden Gate, iar la opt si jumatate - la primul punct de oprire. Ajungea intotdeauna la timp si se dovedise o persoana de incredere pentru clientii sai. Tot ceea ce invatase despre munca sustinuta si despre succes se dovedise de mare ajutor. Avea o afacere mica, neobisnuita, dar care genera un venit surprinzator de bun. Serviciile pe care le oferea aveau mare cautare de trei ani incoace, de cand Ian o ajutase sa porneasca afacerea. Si, de doi ani, de cand murise el, luase proportii neasteptate, desi, precauta, Coco isi limitase clientela, astfel incat sa se poata ocupa de fiecare cum se cuvenea. Ii placea sa ajunga acasa pe la ora patru in fiecare zi, lucru care-i permitea sa o ia pe Sallie la o plimbare pe plaja, inainte de apus.
Vecinele lui Coco, care locuiau de-o parte si de cealalta a cabanei sale, erau o aromaterapeuta si o specialista in acupunctura si amandoua lucrau in centru. Acupuncturista era casatorita cu un profesor de la scoala din localitate, iar aromaterapeuta locuia impreuna cu un pompier, care lucra la unitatea din Stinson Beach. Erau cu totii oameni cumsecade, onesti, care munceau din greu si care isi sareau unul altuia in ajutor. Acestia fusesera incredibil de buni cu ea la moartea lui Ian. Si chiar se intalnise de vreo doua ori cu un amic al profesorului, dar nu iesise nimic din asta.
Aveau prieteni exuberanti, de care se bucura si ea. In mod previzibil, familia ei ii respinsese pe toti, considerandu-i niste hipioti. Mama ei ii cataloga pe toti drept haimanale, ceea ce, fireste, nu era adevarat, chiar daca asa i se pareau ei. Dar lui Coco nu-i displacea propria companie, astfel ca in marea parte a timpului statea singura.
Pe la sapte si jumatate, dupa un dus foarte fierbinte, Coco se indrepta catre furgoneta ei antica. Ian i-o gasise la o licitatie in Inverness, si, asa uzata cum era, o ducea in oras zi de zi. Furgoneta veche, cam rablagita, era fix ce-i trebuia, in ciuda numarului mare de kilometri pe care-i avea la bord. Mergea bine, chiar daca era urata ca naiba. Aproape toata vopseaua se cojise deja de ceva vreme, dar masina se tinea bine. Ian avusese o motocicleta cu care strabateau dealurile la sfarsit de saptamana, atunci cand nu porneau cu salupa in larg. O invatase si pe Coco sa faca scufundari. De cand murise el, Coco nu mai condusese motocicleta. Statea acolo, in garaj, in spatele cabanei lor. Nu avea puterea sa se desparta de ea, desi vanduse salupa, iar scoala de scufundari fusese inchisa pentru ca nu avea cine sa se ocupe de ea.
Coco n-ar fi putut si, in plus, avea propria afacere.
Coco deschise usa din spate a furgonetei, iar Sallie sari inauntru cu o privire entuziasta. Alergarea pe plaja o trezise de-a binelea, iar acum era gata de munca, asemenea lui Coco, de altfel. Femeia ii zambi prietenului ei canin masiv, cu blana alba cu negru. Pentru cei care nu cunosteau rasa, Sallie putea trece drept corcitura, dar era ciobanesc australian pur sange, cu niste ochi albastri profunzi. Coco inchise usa in spate, urca la volan si porni la drum, facandu-i cu mana vecinului care se intorcea de la schimbul de noapte, de la unitatea de pompieri. Era o comunitate linistita, si aproape nimeni nu se deranja sa-si incuie usile noaptea.
tinu drumul unduitor spre oras, ce urma conturul stancii de pe tarmul oceanului, centrul orasului sclipind la orizont in razele soarelui de dimineata. Parea sa fie o zi perfecta, fapt ce avea sa-i faca munca mai usoara. Si, asa cum ii placea ei, era pe pod pana-n ora opt. Avea sa ajunga la timp la intalnirea cu primul ei client, desi nu conta prea mult. Nimeni nu s-ar fi suparat daca intarzia, dar nu prea i se intampla asa ceva. Nu era chiar atat de ciudata pe cat o considera propria familie; era doar altfel decat ei - asa fusese intreaga ei existenta.
Iesi pe autostrada spre Pacific Heights si o tinu spre sud, in sus pe dealul abrupt, pe strada Divisadero.
Tocmai ajungea la intersectia cu Broadway, cand incepu sa-i sune mobilul. Era sora ei, Jane.
- Unde esti? intreba Jane laconic.
Vorbea mereu pe un ton alert, de parca s-ar fi declarat stare de urgenta si teroristii tocmai ii asediau casa.
Traia intr-o permanenta stare de stres, consecinta a naturii muncii sale, care i se potrivea personalitatii ei ca o manusa.
Partenera sa de viata, Elizabeth, era mult mai relaxata si o tempera adesea. Lui Coco ii placea mult de Liz. Aceasta avea patruzeci si trei de ani si era la fel de talentata si de inteligenta ca Jane, doar ca o arata mai putin. Liz absolvise Harvard summa cum laude si-si facuse masteratul in literatura engleza. Inainte sa ajunga la Hollywood si sa devina scenarista, scrisese un roman obscur, dar interesant.
Scrisese mult de atunci si castigase, de-a lungul anilor, doua Oscaruri. Se cunoscuse cu Jane pe cand lucrau la un film, cu zece ani in urma, si din clipa aia ramasesera impreuna. Relatia lor era solida, iar legatura le era benefica amandurora. Se considerau partenere pe viata.
- Sunt pe Divisadero. De ce? intreba Coco pe un ton obosit.
Ura faptul ca Jane n-o intreba niciodata ce facea, ci doar ii spunea de ce avea nevoie. Aceasta fusese natura relatiei dintre ele de cand era Coco mica. Ii facuse comisioane lui Jane toata viata, si numai ea stia cat ii vorbise terapeutei despre asta, cand inca mai mergea la ea. Era tare greu sa schimbe situatia, desi se straduia. Sallie statea pe bancheta din dreapta, langa Coco, si-i urmarea expresia fetei cu interes, simtind cum Coco devenea din ce in ce mai tensionata si aratand de parca incerca sa-si dea seama de motiv.
- Bun! Am nevoie de tine imediat, zise Jane usurata, dar si stresata in acelasi timp.
Coco stia ca urmau sa plece la New York, pe platoul de filmare a unei pelicule la care ea si Liz erau coproducatoare.
- Pentru ce ai nevoie de mine? intreba Coco circumspecta, in timp ce cainele isi lasa capul intr-o parte.
- Sunt in rahat! Ingrijitoarea tocmai m-a lasat balta.
Plec intr-o ora.
Disperarea i se strecurase in glas.
- Parca plecai abia saptamana viitoare, zise Coco suspicioasa, trecand de Broadway, la doar la cateva cvartale distanta de locuinta surorii ei, o casa spectaculoasa cu vedere la golf.
Se afla intr-o zona careia i se spunea Coasta de Aur si unde se gaseau cele mai impresionante case. Si nu era nici o indoiala ca a lui Jane era una dintre cele mai frumoase, desi nu era stilul lui Coco, in aceeasi masura in care cabana din Bolinas nu era stilul lui Jane. Cele doua surori pareau sa se fi nascut pe planete diferite.
- E greva pe platoul de filmare. Tehnicienii de sunet.
Liz a plecat azi-noapte, iar eu trebuie sa ajung acolo pana diseara, la o sedinta cu sindicatul, si n-are cine sa stea cu Jack. Mama ingrijitoarei a murit si a trebuit sa se mute definitiv la Seattle, cu tatal ei, care e bolnav. Tocmai m-a sunat si mi-a trantit verde-n fata vestea, iar avionul meu pleaca in doua ore. Coco asculta incruntata. N-avea nici un chef sa puna cap la cap ceea ce ii spusese sora-sa. Nu era prima oara cand i se intampla asta. Nu stia cum se facea, dar Coco mai mereu devenea planul de rezerva pentru tot ce mergea prost in viata surorii sale. Din moment ce Jane considera ca nimic din viata lui Coco nu avea importanta, se astepta ca ea sa lase mereu totul balta si s-o ajute.
Iar Coco nu putuse s-o refuze niciodata pe sora care o intimidase toata viata. Jane n-avea nici o problema sa spuna "nu" cuiva, fapt care contribuise la succesul ei.
Acesta era insa un cuvant aproape inexistent in vocabularul lui Coco, lucru pe care Jane il stia foarte bine si de care profita ori de cate ori se ivea ocazia.
- Am sa vin sa-l scot pe Jack la plimbare, daca vrei, zise Coco prevazatoare.
- Stii bine ca n-o sa mearga, replica Jane enervata.
Se intristeaza daca nu vine nimeni seara acasa. Ar urla toata noaptea de-ar innebuni vecinii. Si am nevoie sa fie cineva, ca sa supravegheze si casa Cainele lui Jane era aproape la fel de mare cat casa din Bolinas, dar, daca era nevoie, Coco il putea lua la ea.
- Vrei sa-l tin la mine, pana gasesti pe cineva?
- Nu! raspunse Jane cu fermitate. Va trebui sa stai tu aici.
Coco mai auzise acest "va trebui" de vreo zece milioane de ori in viata. Nimic de genul: "Vrei, te rog... ai putea... te-ar deranja... te rog frumos, frumos de tot". Nu. Doar: "Va trebui". La dracu'! Era inca o ocazie cand putea sa refuze. Coco deschise gura sa rosteasca un "nu", dar nu iesi nici un sunet. Se uita la Sallie, care parea ca se holba la ea fara a-si crede urechilor.
- Nu te uita asa la mine, ii zise Coco cainelui.
- Poftim? Cu cine vorbesti acolo? intreba Jane grabita.
- N-are importanta. De ce nu poate sa stea la mine?
- Ii place sa fie acasa, in patul lui, veni direct raspunsul, facand-o pe Coco sa-si dea ochii peste cap.
Era la doar cateva case de cea a clientului sau si nu voia sa intarzie, dar ceva ii spunea ca tocmai asta urma sa se intample. Sora ei avea un soi de forta magnetica in fata careia Coco nu putuse rezista vreodata.
- Pai, tot asa vreau si eu sa dorm in patul meu, raspunse Coco, incercand sa para hotarata, desi nu pacalea pe nimeni, si sigur nu pe Jane.
Ea si cu Elizabeth aveau sa ramana pe platourile de filmare, in New York, timp de cinci luni.
- N-am de gand sa fac pe ingrijitoarea pentru tine cinci luni de zile, zise Coco cu incapatanare. Si, uneori, filmarile se pot prelungi. In cele din urma, poate dura sase, chiar sapte luni.
- Bine! Am sa gasesc pe altcineva, zise Jane pe un ton dezaprobator, ca si cand Coco era un copil neascultator.
Asta reusea s-o sacaie de fiecare data, indiferent cat de des isi spunea ca nu mai era doar o pustoaica. Dar n-am s-o pot face intr-o ora, pana plec. O sa ma ocup de asta din New York. Dumnezeule, ai zice ca-ti cer sa stai in Tenderloin, intr-o casa de traficanti de droguri.
Crede-ma, in ceea ce te priveste, se poate si mai rau decat sa locuiesti aici cinci, sase luni. ti-ar putea prinde bine si n-ai mai fi nevoita sa faci naveta.
Jane adoptase tehnica vanzarii agresive, dar Coco nu se lasa convinsa. Nu putea sa sufere casa lui Jane - era frumoasa, impecabila si rece. Fusese fotografiata pentru toate revistele de decoratiuni interioare, iar Coco nu se simtise niciodata in largul ei acolo. Nu era nici un locsor confortabil in care sa te rasfeti seara ghemuita la caldura. Si era atat de imaculata, incat lui Coco ii era mereu teama chiar si sa respire ori sa manance. Ea nu era pe-atat de priceputa in ale gospodariei ca sora ei sau ca Liz. Amandoua erau obsedate de curatenie la modul extrem. Lui Coco ii placea un pic de vraiste si n-o deranja un grad rezonabil de dezordine in propria viata. Asta o enerva pe Jane la culme.
- Am sa stau doar cateva zile, o saptamana cel mult.
Dar va trebui sa gasesti rapid pe altcineva. Nu vreau sa stau la tine acasa cu lunile, zise Coco implacabila, incercand sa stabileasca niste limite.
- Am priceput. O sa fac tot ce pot. Dar, deocamdata, fa asta pentru mine, te rog. Cat de repede poti veni sa iei cheile? Si vreau sa-ti arat inca o data cum functioneaza sistemul de alarma, ca i-am adus niste imbunatatiri si e ceva mai complicat. N-as vrea sa pornesti din greseala alarma. Mancarea lui Jack o iei de la Canine Cuisine, o prepara ei acolo de doua ori pe saptamana, lunea si joia. A, si nu uita ca ne-am schimbat veterinarul. Acum mergem la dr. Hajimoto, pe Sacramento Street. Jack are programare saptamana viitoare pentru un nou vaccin de crestere a imunitatii.
- Bine ca n-ai copii, comenta sec Coco in timp ce intorcea furgoneta. Oricum intarzia, asa ca era mai bine s-o faca si pe asta si sa scape. Ca, daca nu, ar fi innebunit-o sora-sa. N-ai putea pleca din oras niciodata!
Bullmastifful perechii devenise copilul surogat al acestora si o ducea mai bine decat majoritatea oamenilor: mancare preparata special, dresor, ingrijitor personal, care venea acasa sa-i faca baie; avea parte de mai multa atentie decat primeau multi copii de la propriii parinti.
Furgoneta lui Coco se apropia acum de casa surorii, in fata careia o masina de serviciu astepta deja s-o duca la aeroport. Coco scoase cheile din contact si tasni din masina, fara a o lua si pe Sallie, care privea cu interes pe fereastra. Avea sa se distreze de minune cu Jack in urmatoarele cateva zile. Bullmastifful era de trei ori cat ea si probabil ca aveau sa sparga tot ce era casabil in jur, alergandu-se prin casa. Si poate ca avea sa-i lase sa intre in piscina sora-sii. Singurul lucru care ii placea lui Coco la casa lui Jane era ecranul imens de proiectie video din dormitor, unde putea sa vada filme.
Dormitorul era enorm, iar ecranul acoperea in intregime unul din pereti.
Coco suna la usa, care se deschise cu o smucitura, iar in spate aparu Jane cu un telefon mobil lipit de ureche.
Ii facea cuiva viata amara in legatura cu sindicatele, dupa care inchise telefonul, tintuind-o pe Coco cu privirea.
Asemanarea dintre cele doua femei era frapanta.
Amandoua erau inalte, aveau o silueta zvelta si o fizionomie frumoasa. Amandoua fusesera manechine in adolescenta. Cea mai evidenta diferenta dintre ele era ca Jane avea trasaturi mult mai taioase, parul blond, lins si lung, prins la spate in coada. Ochii surazatori si parul lung, castaniu-roscat, purtat usor ondulat pe spate, ii crea lui Coco o imagine mai blanda. Lui Jane ii razbea stresul prin toti porii. Fusese dintotdeauna taioasa si rea de gura, insa cei care o cunosteau mai indeaproape stiau ca, in ciuda limbii ascutite, Jane era o persoana cumsecade, cu suflet bun. Dar nu exista nici un dubiu ca era o femeie dura. Coco stia acest lucru. Era imbracata cu o pereche de jeansi si cu un tricou negru, peste care isi pusese o jacheta din piele neagra, si in urechi avea cercei cu diamante. Coco purta un tricou alb si jeansi ce-i puneau in evidenta picioarele lungi si zvelte, pantofi sport, potriviti pentru munca, si un hanorac decolorat legat pe dupa umeri. Coco arata vizibil mai tanara. Stilul mai sofisticat al lui Jane o imbatranea putin, dar amandoua erau foarte atragatoare si semanau
mult cu celebrul lor tata. Mama lor era mai scunda si mai rotunjoara, si blonda ca Jane. Parul castaniu cu reflexe rosietice al lui Coco era mostenit de la generatia precedenta, Buzz Barrington avand parul negru ca smoala.
- Slava Domnului! zise Jane.
Bullmastifful ei urias veni in fuga la ele, ridicandu-se pe picioarele din spate ca sa-si puna labele pe umerii lui Coco. Stia ce insemna s-o aiba in preajma: resturi de la masa - in mod obisnuit interzise - si sansa de a dormi in patul supradimensionat din dormitorul principal, ceea ce Jane n-ar fi permis niciodata. Desi isi adora cainele, Jane credea cu tarie in reguli. Pana si Jack stia cat de usor era Coco de manipulat si ca avea sa-l lase sa doarma noaptea in pat. Dadu din coada si o linse pe fata, o primire mult mai calduroasa decat ii oferise Jane. Liz era de departe cea afectuoasa, dar se afla deja la New York. Iar relatia dintre cele doua surori fusese mereu tensionata. In ciuda intentiilor ei bune si a dragostei resimtite pentru sora ei mai mica, Jane nu isi indulcea niciodata vorbele.
Ii intinse lui Coco un set de chei si o pagina cu informatii despre noul sistem de alarma. Ii mai repeta o data detaliile despre veterinar, despre vaccin, despre mancarea special preparata pentru Jack, la care se adaugara alte paisprezece indicatii, livrate surorii ei ca un foc de mitraliera.
- Si suna-ne imediat daca e vreo problema cu Jack, incheie ea.
Coco voia sa intrebe: "Si daca am eu vreo problema?", insa Jane n-ar fi gustat gluma. O sa incercam
sa venim intr-un weekend, la un moment dat, ca sa-ti mai dam si tie o pauza, dar nu stiu cand vom putea sa ne sustragem, data fiind si problema cu sindicatele.
Parea stresata si epuizata inca inainte de a ajunge acolo. Coco stia ca sora ei avea abilitatea de a jongla cu cele mai amanuntite detalii si ca era extraordinara in ceea ce facea.
- Stai putin, zise Coco, simtindu-se neputincioasa.
Eu sunt aici doar pentru cateva zile, nu-i asa? Hai, o saptamana.
Nu stau la tine pana va intoarceti, repeta ea ca sa se asigure ca se facuse inteleasa.
Nu voia sa riste vreo confuzie in acest sens.
- Bine, bine! Si-as fi jurat ca ti-ar placea si tie sa stai intr-o casa decenta.
Sora ei o privi mustrator, in loc sa ii fie profund recunoscatoare.
- Casa asta "decenta" este a ta, sublinie Coco. Bolinas e casa mea, zise ea cu o demnitate retinuta, pe care Jane o ignora.
- Hai sa nu deschidem subiectul, ii raspunse Jane cu o privire plina de inteles, dupa care, fara prea multa tragere de inima, o privi pe sora ei si-i zambi. Mersi ca ma scoti din necaz, pustoaico. Iti sunt recunoscatoare. Esti o comoara de surioara!
Si-i arata lui Coco unul dintre rarele ei zambete aprobatoare, cu care o convinsese pe Coco sa-i faca pe plac toata viata. Dar trebuia sa faci cum voia Jane ca sa primesti un zambet.
Coco ar fi vrut s-o intrebe de ce era o comoara de surioara. Pentru ca viata ei era searbada? Dar nu-i puse intrebarea, ci doar incuviinta din cap, detestandu-se pentru ca acceptase asa de iute sa le faca favoarea de a avea grija de casa. Ca intotdeauna, Coco cedase fara riposta.
Ce rost avea? Jane obtinea mereu ce voia. Avea sa fie vesnic sora mai mare pe care Coco n-o intrecea niciodata, la nici un joc, pe care n-o putea refuza si care parea infiorator de impozanta, chiar mai impozanta decat parintii lor.
- Sa nu ma lasati aici la infinit, zise Coco cu o voce staruitoare.
- Te sun si-ti spun, raspunse Jane evaziv si se grabi spre camera de-alaturi ca sa raspunda la doua telefoane care sunau simultan. Pe cand se indrepta spre ele, incepu sa-i sune si mobilul. Mersi inca o data! Zise ea peste umar, iar Coco ofta, mangaind cainele, si apoi se indrepta catre furgoneta. Intarziase deja douazeci de minute la intalnirea cu primul client.
- Ne vedem mai tarziu, Jack, spuse Coco cu blande te si inchise usa in urma ei.
Urca la volan, porni si, pe masura ce se indeparta, avu sentimentul coplesitor ca Jane urma s-o uite acolo cu lunile. Isi cunostea sora prea bine.
Cinci minute mai tarziu, Coco se afla deja in fata casei primului client. Din torpedoul furgonetei scoase o cutie pentru valori, introduse o combinatie de cifru si, deschizand cutia, lua in mana un set de chei de care atarna o eticheta cu un cod numeric. Avea chei de la casele tuturor clientilor ei. Acestia aveau deplina incredere in ea ca sa o lase sa intre si sa iasa dupa voie. Casa la care se oprise era una mare, din caramida, aproape la fel de mare ca a lui Jane, cu gard viu in fata, tuns ingrijit.
Coco intra pe usa din spate, dezactiva alarma si fluiera tare.
In doar cateva secunde aparu un Mare Danez albastru-argintiu gigantic, care, vazand-o, incepu sa dea din coada cu o bucurie frenetica.
- Salut, Henry! Ce faci, baiete?
Ii fixa lesa de zgarda, activa la loc alarma si incuie usa; il conduse apoi catre furgoneta, unde Sallie se bucura sa-si revada amicul. Patrupedele se salutara cu cate un latrat si incepura sa se bata in joaca, in spatele furgonetei.
Coco mai opri apoi la inca patru case din apropiere, la fel de opulente ca prima, de unde prelua un doberman surprinzator de blajin, un ogar Rhodesian Ridgeback, un ogar irlandez si un dalmatian. Prima tura a zilei o facea intotdeauna cu cainii mari. Acestia aveau nevoie de miscare cel mai mult. Se indrepta catre Ocean Beach, unde Coco si cainii puteau alerga nestingheriti kilometri intregi. Uneori ii ducea in parcul Golden Gate; cand era cazul, Sallie o ajuta sa-i recupereze. Plimba cainii elitei din Pacific Heights de trei ani si nu avusese niciodata parte de vreun incident, de vreo intamplare neplacuta si nici nu pierduse vreun caine. Se bucura de o reputatie de invidiat in domeniu si, cu toate ca familia ei considera ca era o pierdere de timp si o risipa de educa tie, aceasta activitate o ajuta sa-si petreaca timpul in aer liber, mai ales ca ii placeau cainii si castiga destul de bine din asta. Nu era ceva ce avea de gand sa faca toata viata, insa, deocamdata, i se potrivea de minune.
Telefonul mobil incepu sa-i sune fix cand lasa acasa ultimul dintre cainii cei mari. Urmatorul lot de plimbat era un grup de caini de marime mijlocie, iar pe cei mici ii scotea la plimbare chiar inainte de pranz, intrucat majoritatea stapanilor obisnuia sa-i plimbe inainte sa plece la birou. Si mai scotea cainii mari inca o data, dupa-amiaza, inainte de a se intoarce in Marin.
Comitatul Marin se afla la nord de San Francisco, dincolo de podul Golden Gate. La telefon era Jane. Se afla deja in avion, vorbind pe fuga inainte de a i se spune sa-si inchida telefonul.
- Mi-am verificat agenda inainte sa plec, iar Jack are programare pentru vaccin peste doua saptamani, nu peste una.
Uneori, Coco se intreba cum de nu-i plesnea capul de la toate amanuntele de care incerca sa tina cont. Nici un detaliu nu era neinsemnat pentru Jane, si planifica pana in cele mai mici amanunte toate aspectele vietii sale, inclusiv chestiunile legate de caine.
- Nu-ti face griji. Ne descurcam noi, o asigura Coco pe un ton relaxat. Alergarea pe plaja o molesise si pe ea in aceeasi masura ca pe caini. Distractie placuta in New York!
- Cu greva asta pe cap, ma indoiesc! Vocea lui Jane suna ca o coarda intinsa, pe punctul de a plesni. Dar Coco stia ca, odata ajunsa langa Liz, avea sa se calmeze. Iubita ei avusese intotdeauna un efect linistitor asupra ei. Erau o pereche perfecta si se completau reciproc.
- Incearca, oricum, sa te bucuri de sedere. Si, nu uita, cand ai timp, sa cauti o alta ingrijitoare, ii reaminti Coco pe un ton foarte serios, chiar daca Jane nu prea o baga in seama.
- Stiu, stiu, zise Jane oftand. Si mersi inca o data ca ma ajuti. Inseamna foarte mult pentru mine sa stiu ca Jack si casa sunt pe maini bune.
Vocea ii parea mai blanda decat fusese toata dimineata.
Aveau ele o relatie bizara, dar, in definitiv, erau surori.
- Multumesc, spuse Coco cu un zambet ce se forma incet, in coltul gurii, intrebandu-se de ce insemna pentru ea, de fiecare data, atat de mult acordul surorii ei si de ce suferea cand nu-l avea. Stia ca, in curand, trebuia sa-si invinga meteahna asta si sa gaseasca undeva curajul sa o refuze. Dar mai dura pana atunci.
Coco era constienta ca pentru Jane si pentru mama lor meseria de plimbator de caini era total lipsita de importanta. tinand cont de cercurile in care se invarteau acestea si de realizarile lor - una autoare de succes si cealalta producatoare nominalizata la Oscar -, afacerea lui Coco era o rusine pentru ele. Din punctul lor de vedere, era ca si cum ea nu ar fi avut nici o ocupatie. Pana si Coco era constienta ca pe scara Richter a realizarilor, spirit in care fusese educata sa se autoevalueze, plimbatul cainilor nu misca deloc acul indicator. Si totusi, indiferent daca ele consimteau sau nu, ducea o viata usoara, simpla si placuta. Ceea ce pentru ea era suficient deocamdata.
|
|
