Puncte 121
Orice actiune pe 121 iti aduce puncte care iti genereaza beneficii in cadrul comunitatii si pot fi folosite si ca moneda in shop.
Citeste mai multe despre puncte
Editura Trei
Gustul samburilor de mar
Katharina Hagena
Colectia: Fiction Connection
Numar de pagini: 248
Pret: 29.00 lei
O casa bantuita de amintiri si secrete de mult ingropate
La moartea Bertei, cele trei fiice ale sale - Inga, Harriet si Christa -, precum si nepoata ei, Iris, se reintalnesc in casa parinteasca de la Bootshaven, undeva in nordul Germaniei, pentru a citi testamentul. Spre marea ei surpriza, Iris mosteneste conacul cel vechi. Bibliotecara la Freiburg, Iris nu intentioneaza sa pastreze aceasta locuinta indepartata de viata ei de zi cu zi. Numai ca, pe masura ce redescopera fiecare camera si fiecare colt al gradinii minunate ce inconjoara casa, amintirile ei se trezesc, urzind povestea zguduitoare a trei generatii de femei care s-au perindat pe acolo.
Secrete soptite la umbra copacilor, vechi rivalitati, mosteniri, adultere, idile de-o vara, subiecte pe care toata lumea le trece sub tacere sau de care nimeni nu vrea sa-si aminteasca: Gustul samburilor de mar este o saga speciala impregnata de vraja si mister.
"Cuvintele secrete" erau cel mai greu de gasit, asa se si cuvenea. [...] Un microb era ceva periculos, invatasem asta de mica, dar pe undeva imi inspira mila, pentru ca nu era altceva decat un mic rob, prins in celula lui fara putinta de scapare, obligat prin natura lui sa serveasca unor scopuri infame. Cu mos Mondeala, care se misca asa cum il chema, stateam uneori de vorba, indeosebi seara [...]. Cand ma trimitea bunica in gradina sa-i aduc verde ata pentru supa, imi imaginam niste tufisuri in care cresteau mosoare de ata, ca niste bigudiuri verzi.
In atmosfera fantomatica si obsedanta, Iris, "magiciana cuvintelor", reinvie, cu ajutorul memoriei, o lume apusa, contempland jocul demonilor invizibili din jurul sau.
Un roman despre amintire si uitare - emotionant, hipnotic, electrizant.
"Savurati Gustul samburilor de mar: amarui si parfumat deopotriva, ca amintirea." -- Martin Walser
"Miroase a vara, a mere si a coacaze. Gustul samburilor de mar este o carte trista si tandra despre puterea vindecatoare a memoriei." -- Die Zeit
Katharina Hagena, nascuta in 1967 la Karlsruhe, a studiat anglistica si germanistica la Marburg, Londra si Freiburg, a fost cercetatoare la Fundatia James Joyce din Zurich si a predat la Trinity College din Dublin si la Universitatea din Hamburg. Este autoarea studiului Was die wilden Wellen sagen. Der Seeweg durch den Ulysses. Impreuna cu Stefanie Clemen, a scris o carte pentru copii, Grausi schaut unter den Stein.
 |
- fragment -
Dupa benzinarie am luat-o la stanga pe drumul spre ecluza, in curba era cat pe-aci sa alunec cu bicicleta masiva a lui Hinnerk in nisip, dar m-am redresat in ultima clipa si m-am infipt mai bine in pedale. Arcurile de sub saua din piele au inceput sa scartaie vesele, cand asfaltul s-a umplut treptat de gropi, transformandu-se in scurt timp intr-un drum de tara pietruit. Cunosteam drumul acesta care se intindea drept peste pasuni. Cunosteam mestecenii, stalpii de telefon, gardurile, nu, multe dintre ele erau desigur noi. Ba imi imaginam chiar ca si vacile cu pete albe si negre imi sunt cunoscute, o prostie, desigur. Pe bicicleta, vantul imi sufla in rochie si, desi era fara maneci, simteam dogoarea soarelui pe materialul negru. Pentru prima data de cand ma intorsesem aici, aveam din nou aer sa respir. Drumul ducea drept, uneori cobora putin, alteori urca, si am inchis ochii. Toate mersesera pe drumul acesta. Anna si Bertha in trasura, in rochii albe de muselina. Mama mea, matusa Inga si matusa Harriet pe biciclete de dama, marca Rixe. Iar Rosmarie, Mira si eu pe aceleasi biciclete marca Rixe, care zornaiau ingrozitor si ale caror sei erau prea inalte pentru noi, astfel incat, pentru a nu ne scranti soldurile, mergeam mai tot timpul in picioare. Dar pentru nimic in lume nu am fi coborat seile, era o chestiune de onoare. Mergeam imbracate in vechile rochii ale Annei, Berthei, Christei, Ingai si ale lui Harriet. Curentul infoia tulul bleu, vantul flutura organza neagra, iar soarele se reflecta in satinul auriu. Le prindeam cu carlige de rufe, sa nu ni se incurce in lanturi. Si mergeam desculte cu bicicletele la rau. Nu e bine sa mergi prea mult timp cu ochii inchisi, nici macar pe un drum drept, era cat pe-aci sa ma lovesc de un gard pentru vaci. Acum nu mai aveam mult. In fata vedeam deja podul de lemn de peste ecluza. M-am oprit pe pod, ma tineam cu mainile de balustrada, fara sa iau picioarele de pe pedale. Nu era nimeni. Doua barci cu panze erau legate de debarcader si niste chestii metalice se loveau zornaind usor de stalpi. M-am dat jos de pe bicicleta, am impins-o de pe pod, am scos cosul din suportul in care-l fixasem, am culcat bicicleta in iarba si am coborat pe jos dambul. Damburile nu duceau abrupt la apa, ci formau in dreapta si in stanga niste maluri inguste, napadite de stuf. Acolo unde nu crestea stuf ne intindeam mai demult prosoapele. Dar malurile se acoperisera de-a lungul anilor de o vegetatie atat de abundenta, incat am preferat sa ma asez pe una dintre platformele de lemn. Picioarele imi atarnau in apa maro negricioasa. Apa mlastinoasa. Cat de albe imi pareau, si cat de straine. Ca sa-mi abat atentia de la imaginea picioarelor mele cufundate in apa, am incercat sa descifrez numele barcilor. "Sine" se numea una dintre ele, ce caraghios, nu era decat o frantura, epava unui nume. Celalalt nume nu putea fi citit in intregime, era pe latura dinspre celalalt mal al raului. Ceva cu "the" la coada. M-am intins pe spate si am lasat picioarele straine acolo unde erau, mirosea a apa, campie, mucegai si solutie pentru protejarea lemnului. Cat dormisem? Zece minute? Zece ceasuri? Zece secunde? Mi-era frig, mi-am scos picioarele din apa si am intins o mana in spate, dupa cos. Dar degetele mele nu au atins impletitura veche si mucegaita, ci un pantof de tenis. Am vrut sa tip, dar nu am scos decat un geamat. Ma rostogolesc repede pe burta, ma ridic in capul oaselor, in fata ochilor imi danseaza puncte argintii si capul imi vajaie, de parca s-ar fi deschis poarta ecluzei de alaturi. Soarele ardea, alb era cerul, alb. Numai sa nu lesin, platforma e ingusta, m-as ineca. - Vai, Doamne, imi cer scuze! Va rog sa ma scuzati, va rog. Mi-era cunoscuta vocea asta. Vajaiala incepuse sa se domoleasca. In fata mea statea tanarul avocat in costum de tenis, imi venea sa vars de furie. Fratele mai mic si ingramadit al Mirei, oare cum ii zicea ea? - A, Fraierul! Am incercat sa par calma. - Stiu, v-am speriat si imi pare rau, va rog sa ma credeti. Glasul lui suna mai sigur acum si am detectat o nota de ciuda in el. Foarte bine. M-am uitat la el si n-am spus nimic. - Sa nu credeti ca v-am urmarit sau ceva de genul asta, eu vin mereu aici sa inot. Adica intai joc tenis si apoi inot, partenerul meu nu intra niciodata in apa, dar eu stau mereu aici pe debarcader, n-am vazut ca dormiti decat cand am ajuns jos si tocmai voiam sa plec cand m-ati apucat de pantof, bineinteles ca nu aveati de unde sa stiti ca e pantoful meu si chiar daca ati fi stiut, nu v-as putea reprosa nimic, pentru ca eu am fost cel care v-a speriat si acum... - Aoleu, asa vorbesti intotdeauna? Si in instanta? Chiar esti angajat la biroul ala de avocatura? Fratele Mirei a izbucnit in ras. - Iris Berger. Pentru voi, eu nu eram decat un fraier si se pare ca asta voi ramane. - Asa se pare. M-am aplecat dupa cos. O fi avut fratele Mirei un ras simpatic, dar inca eram al naibii de furioasa. Si, in afara de asta, mi-era foame, voiam sa fiu singura si n-aveam chef sa vorbesc. Iar el voia desigur sa vorbim despre testament, despre ce aveam de gand cu casa, despre asigurare si tot ce mai era de facut dupa ce acceptam mostenirea. Dar eu nu mai voiam sa vorbesc despre toate astea, nu mai voiam nici macar sa ma gandesc la ele. Cand m-am ridicat in picioare, cu cosul in mana si toate fortele adunate pentru marea cuvantare dispretuitoare pe care aveam de gand s-o tin, am constatat uimita ca fratele Mirei urcase deja cu pasi apasati aproape pana la jumatatea dambului. Am zambit. Tricoul lui alb avea pe umarul drept niste pete rosii de nisip. |
||
Comentarii
Pentru a posta un comentariu trebuie sa fii membru 121
Acceseaza contul tau 121
Ai uitat parola?Click pentru recuperare parola
Nu ai cont?Creeaza-ti un cont 121
Gustul samburilor de mar
Dragoste virtuala
Barbatul de 100 de ani care a sarit pe fereastra si a disparut
Buruiana care impleteste streangul
Inauntrul Regatului - Viata mea in Arabia Saudita
Divortata la 10 ani
Nu-stiu-cate-zile
Placinta e dulce la sfarsit
Asa ceva nu se intampla niciodata
Nu pleca...
PARTENERII BIBLIOTECII 121.RO:
Publicitate
23
May
Tema emisiunii:
Despre frumusete si Kabbalah cu Thea Haimovitz
Frumoasa, mereu tanara si proaspata, spirituala si calda, tot timpul la curent cu cele mai noi trenduri in frumusete si sanatate: Thea Haimovitz este unul dintre cei mai ...[Citeste mai departe]
Vezi toate emisiunile
Devino prietena noastra pe Facebook si pastreaza legatura cu noutatile din comunitatea 121.