Acum cateva luni, o prietena imi povestea la o cafea cat de singura se simte dupa despartirea de iubit. Fusese o relatie lunga, inceputa in adolescenta, cu focuri de artificii si pasiune, o poveste pe care o porti in suflet la fiesice pas si tinzi sa crezi ca iti este sortita. Ca o singuratica prin definitie, si asta pentru ca asa a fost sa fie, nu pentru ca asa as fi vrut, am incercat sa o invat si pe ea aceeasi lectie care mie mi-a luat ani buni: aceea ca trebuie sa te simti bine tu cu tine pentru a putea face un barbat fericit sau pentru a-i cere macar sa te iubeasca, ca viata este intotdeauna rotunda si cu siguranta el se va intoarce in genunchi exact cand ea va iubi pe altul etc. Am incurajat-o dandu-ma exemplu chiar pe mine si spunandu-i ca dupa un timp suferinta va trece, linistea se va asterne si atunci, doar atunci dragostea se va intrezari la orizont.

Recunosc faptul ca m-am simtit mandra de mine pentru mica ora de psihologie predata, credeam eu, foarte bine.

Dupa o bucata de vreme, nu foarte mare, ba chiar foarte mica, m-am intalnit cu aceeasi prietena. Era la brat cu un barbat, radianta si fericita, confesandu-mi-se ca se indragostise din nou, fulgerator, pasional si iremediabil.

Da, m-am simtit frustratata si derutata vazand cat de repede ea se remontase ba chiar isi gasise fericirea alaturi de un barbat pe care eu, sincer, nu l-as fi ales niciodata.

Atunci mi-am pus doar in subconstient intrebarea: oare nu mai stiu eu sa iubesc?

Peste o alta bucata de vreme am avut si eu un 'date'. Reactiile si gandul ca s-ar putea sa imi placa de tipul respectiv m-au aruncat intr-o furtuna de temeri pe care nici astazi nu o pot intelege. A fost ca si cum mi-as fi vazut intreaga viata inaintea ochilor, toate zbaterile urmate de reusite sau esecuri, toate au dus la o singura concluzie: acela nu era omul potrivit pentru mine. O decizie prea rationala pentru aparenta mea fire, dar in confirmitate cu zodia taurului ce ma guverneaza.

M-am intalnit, a fost dragut, serios, prea serios si atat. Nici pic de pasiune, de poveste...nimic. Au urmat, bineinteles, cuvinte pline de repros, cum ca eu as visa cai verzi pe pereti, ca as avea asteptari prea mari, ca sunt prea inocenta pentru a intelege ca dragostea adevarata vine dupa lungi conversatii serioase si intalniri amicale. Da, atunci am intrat in panica. Pentru ca am inceput sa cred cu tarie ca uitasem cum este sau trebuie sa iubesti.

Totusi, din discutiile astea amicale am inteles ca el, care nu era totusi The One, iubise multi ani o fata, dar ceva se rupsese intre ei iar impacarea era exclusa din ecuatie. Acum, ajuns la o anumita varsta, nu-si mai permitea ca altii sau ca mine sa caute pasiune si iubire, ci ceva stabil si convenabil.

Tot intr-o seara de-asta de iarna m-am reintalnit cu prietena de la cafea. Nu mai era la fel de entuziasmata si cu siguranta nici atat de indragostita. Mi-a marturisit ca se aruncase prea repede cu capul inainte, ca frica singuratatii o daramase si inca nu ii dadea pace, ca se simtea pur si simplu sufocata de linistea din jurul ei. Ea nu era obisnuita asa. Crescuse cu iubirea unui barbat, invatase cum este sa ii porti de grija si sa fie alinata cand ii era rau si nu era dispusa sa renunte la asta. Chiar si cu pretul barbatului nepotrivit.

Am asigurat-o atunci ca va fi bine. Nu i-am mai repetat lectia de morala pe care o uitase de cum i-o predasem data trecuta.

M-am despartit de ea, insa, cu un gust amar. Intelesesem ca uneori in viata intr-adevar uiti (sau nu mai vrei sa inveti) cum sa iubesti.
Esti prins de cariera, de visuri marete ori de obisnuinta unei iubiri trecute si apuse si te arunci intr-un tipar ce iti poate dauna enorm.
Nu stiu ce ar trebui sa faca oamenii ce au trait povesti de neuitat si acum se regasesc singuri pe un peron inghetat si prea sinistru. Nu stiu ce ar trebui sa faca barbatii ce au ajuns la 30 de ani si isi doresc cu orice pret o familie. Nu pot sa inteleg nici sufletul meu care tanjeste nu dupa iubirea perfecta, ci pur si simplu dupa sufletul ei pereche.

Nu stiu cum ei toti ar trebui sa treaca cu bine peste nopti de ninsoare, furtuni de mai si ploi de septembrie. Nu stiu pentru ca nu mai sunt atat de sigura ca tot ce credeam e adevarat.

Sustin, insa, cu tarie ca nimeni nu ar trebui sa isi piarda speranta sau sa renunte la lupta.

Iar voi, cei care stiti deja secretul pe care noi doar ne chinuim sa il aflam, voi cei care nu mai sangerati dupa aripa rupta demult de ingeri ar trebui sa invatati sa zambiti mai mult si sa multumiti in gand atunci cand plecati capul pe pieptul jumatatii voastre. Nu e putin lucru sa stii ca cel pe care il prinzi de mana este cu adevarat al tau sau ca singuratatea nu va purta in veci numele tau. Asa ca aratati-va iubirea, demonstrati ca stiti sa iubiti si daruiti-le si celorlalti macar putin din intelepciunea darului vostru.

Marina,
Articol postat pe sheblogs.121.ro.

[Iti incepi fiecare dimineata in fata computerului, cu o cafea alaturi, citind mesajul din sticla? Daca iti plac mesajele noastre si ai si tu ceva de transmis membrilor 121, click aici!]