Concurs: Ne intoarcem la scoala!

Participanti

Inscrie-te acum! Trimite-ne povestea ta si castiga unul din cele 4 premii.

* Citeste regulamentul concursului!

de la
loredana
La data de:
07.09.2011


	\'\'prima zi de gradinita a copilului meu si acum imi da emotii cnd imi amintesc.eram atata de mandra si emotionata ca atunci cnd la-m imbracat si l-am vz in costumas cu ghiozdanelu in spate am inceput sa plang..!ne-am dus si am asteptat sa ne strige...si totul a fost minunat pt mine insa pt el oricat i placea cnd il trezeam dimineata ma ruga sa-l mai las doar un minut sa doarma...sau zicea k e asa devreme...si sa-l tin in brate un minut si ma facea sa de fiecare data cnd ma ruga sa il las acas...si acum zambesc la amintirea acelei vorbe\'\'mami mai lasama un minut te rog\'\'!

de la
urzicaru
La data de:
12.09.2010


	Of doamne….prima noastra zi de gradinita nu a fost cum e normal intr-o zi de toamna, ci…intr-o zi de primavara  sarra avea 2 ani si 3 luni..si cum maine va pleca la gradinita,mi-am spus de ce sa nu duc fata sa se obisnuiasca?!zis si facut.. intr-o luni pe la ora 10 am plecat la gradi.. odata ajunse acolo Sarra s-a cam speriat cand a vazut atatia copiii.am stat 5 minute cu ea in clasa, apoi am iesit afara..si cum smiorcaia putin, eu țîș repede inauntru..si asa am tinut-o o ora. Vorbisem cu doamna educatoare sa mergem si a doua zi, insa cu siguranta ma gandeam ca nu voi mai pazi coridorul..imi spusesem..o las si plange cat plange, apoi se linisteste! Cum doamna fusese draguta cu noi, am luat un buchet de flori si o ciocolata..ajunse odata in fata gradinitei, Sarra insista sa-I dea ea florile si cicoclata… intram in clasa, sarra ofera doamnei florile , apoi si ciocolata. Am stat am pazit usa..si vazand ca sarra nu da semne ca ar plange am plecat spre casa. Nici bine nu am ajuns acasa ca atrebuit sa plec dupa sarra…ajunsa in fata gradinitei, aud urelete( nu plans, ci un plans combinat cu urlet).panicata, deschid usa..si..surpriza!o zaresc pe sarra la usa, cu gentuta intr-o mana si in cealalta mana avea florile si ciocolata!! Ce le daduse doamnei! Eu…suprinsa intreb “mami, dar florile si cioco erau pentru doamna..hai sa le dam inapoi…si sarra nu si nu”..nedumerita intreb doamna..si imi explica “ s-a suparat foarte tare ca ati plecat fara ea acasa, a inceput initial sa planga, apoi sa tipe..eu o luasem in brate, ea nimic..sa plece la mami! Si cand a scapat din bratele mele, s-a napustit la cuier , si-a luat gentuta si apoi directia la catedra , a luat florile si ciocolata si statea si plangea la usa” ) Doamne imi venea sa intru in pamant de rusine…la care doamna constata.. pai daca si asa nu sta..pentru ce sad ea “atentii”..?!?! si-a luat “mita” si pleca acasa)) Astea au fost primele zile, pentru ca in urmatoarele ma trezeam cu sarra in fata gradinitei cu cate o masinuta..apoi luni le duceam iar la gradi, pentru ca ea iar sa le aduca acasa ) Au fost niste moment superbe, comice,insa..este bine ca s-a obisnuit repede… Acum nu pot stii daca a uitat pataniile sau de copiii de la gradi, insa sper ca maine sa nu ma trezesc cu flori la usa dupa iesirea din clasa)

de la
Alina-Ioana
La data de:
11.09.2010


	Emotionant.... Parca nu-mi venea sa cred ca este vorba de copilul meu.A crescut asa de repede! Parca ieri eram in burtica,l-am vazut la ecograf,parka ieri eram numiti nou nascuti,parca ieri ne-au iesit primii dintisori si am invatat sa facem primii pasi.Timpul este prea crud,trece foarte repede.De ce? David la gradi-un gand ce mi se parea a fi departe de realizare,un vis pe care nu-l constientizam inca.Primul pas spre viata. Primul pas spre independenta. Primul pas dinspre noi spre necunoscut. Pana acum toti pasii lui duceau la noi, acum la nici 3 ani au inceput cei in sens opus. Nu stiu daca e bine sau nu ca l-am dat de acum la gradi.Mai avem inca doua luni pana la trei ani.Vom vedea pe parcurs. Imi place sa nu fac lucrurile atunci cand sunt constransa , ci pe indelete in timp.Asa am decis sa incepem cand inca mai stau acasa, cand pot alerga intr-un suflet sa-l iau de acolo daca nu-i place sau nu se adapteaza, cand el alege daca in ziua respectiva vrea sau nu sa se duca. I-am vorbit toata saptamana de gradinita. I-am explicat ca gradinita este un fel de serviciu al copiilor unde ei merg in fiecare zi sa se joace si sa invete lucruri noi. I-am vorbit despre cum se va juca el cu mai multi copii, cum va colora, va desena, vor invata poezii si cantecele,vor dansa ,cum vor manca la masutele piticilor, cum doamna educatoare este Alba ca zapada iar ei sunt piticeii,cum mami va veni sa-l ia acasa la terminarea programului. I-am spus cat de dor imi va fi de el si ce mult ii voi simti lipsa ..Nici nu-l dusesem si deja mi-era dor de el. Am fost si am vizitat inainte gradinita si a parut incantat.Asta insa nu ne-a scutit de emotiile primei zile Ne-am imbracat toti patru la \"patru ace\" cum stiam eu ca se face in prima zi, am cumparat un buchet de flori si cu inima cat un purice am plecat. Desi cand am vizitat grdadinita mi-a facut o impresie buna, nu acelasi lucru l-am mai simtit si acum in prima zi. In mintea mea, invatamantul paticular il depasea cu mult pe cel de stat si nu ma refer la procesul educativ sau calitatea dascalilor, ci la dotarile materiale, la metodele si mijloacele moderne pe care le folosesc, la strategii mai putin formale etc...n-am regasit nimic din toate astea.. Nici macar o simulare a unui inceput de an, o simulare de festivitate sau de primire calduroasa in prima zi de gradinita din viata unor copii. Nimic. Nimic care sa faca mai atarctiv locul. Am intrat in gradinita si am , buluceala de parinti si copii. Ii dezbracau, ii descaltau si ii trimiteau cu ingrijitoarea. Abia am reusit sa ne strecuram si noi sa vedem cine va fi educatoarea, unde va fi clasa lui, colegii,sa discutam una alta, sa cunoastem parintii si mai stiu eu cate altele se fac in prima zi. Nimic din toate astea n-am reusit. Am nimerit in clasa unde era domana cu vreo 2-3 plangareti in brate, nici urma de alti parinti, nici urma de vreo primire deosebita, de vreo activitate care sa-i atraga si sa ii faca sa isi doreasca sa revina, de vreun \"bine ai venit\", de\" hai sa facem cunostinta\"....\" eu sunt doamna educatoare\"...de nimic... Parca ne-am dus intr-o zi de la sfarsitul gradinitei, nu de inceput. .Am stat putin cu David acolo, dupa care i-am explicat ca trebuie sa plecam. A inceput sa planga bineinteles. Am continuat sa-i explic si s-a mai linistit. Ne-am mai jucat putin si cand am vazut ca si-a intrat in rol ne-am strecurat afara incet. Il urmaream pe geam sa vedem ce face. Cand a realizat ca am plecat s-a pus iar pe plans, dar l-a luat educatoarea si l-a consolat repede . Pe de o parte m-am bucurat ca s-a adpatat asa repde, dar pe de alta parte parca m-a durut ca s-a rupt asa usor de noi. Nici nu ne venea sa mai plecam.. aveam asa un gol in brate si in suflet.... Tot asteptam telefon sa-mi spuna ca plange si sa merg sa-l iau...Am dat telefonul mai tare sa nu cumva sa nu-l aud daca suna....nimic..nu suna.Dar nimic.La 11.30 am mers sa-l iau. In sfarsit au ajuns. Statea cuminte la geam. Cand m-a vazut a inceput sa imi faca din manute si sa se bucure. L-am luat in brate. Nu as fi vrut sa-i mai dau drumul. niciodata...parca fusese plecat o vesnicie... parca era deja alt copil, mai mare, mai cuminte, mai responsabil...


	Prima zi de gradinita a fost foarte emotionanta atat pentru mine cat si pentru piticul meu , Andrei . Ne-am trezit de dimineata si am pregatit micul dejun ....impreuna cu Andrei ....si stateam de vorba ...si ii povesteam ca o sa fie frumos si ca o sa ii placa si ca mami vine si il i-a de la gradinita dupa 4 ore .......el punea intreabri ...dar finalul era ... -Dar dupa 4 ore vii , da? sa ma iei ....4 ore ...da? Si am ajuns si la gradinita si ne-am strans in brate puternic de tot ...ca nu imi mai dadea drumul ....apoi au aparut cateva lacrimi si rugaminti sa nu il las singur ...sa stau cu el .... Ne-am tinut in brate vreo 5 minute timp in care ne spunam ca ne iubim mult unul pe altul ......si apoi l-am dus in clasa la doamana educatoare ...am mai stat 1 minutel ...si apoi mi-a spus ca pot sa plec ...dar dupa 4 ore sa vin si sa il iau .... Am iesit din clasa , si abia atunci , o lacrima si-a facut aparitia ..... Am plecat acasa si parca imi lipsea ceva de lanaga mine ...nu mai tragea nimeni de mine , nu ma mai intreba nimeni nimic ....era asa de pustie casa fara piticul meu ... Abia asteptam sa ma duc si sa il iau de la gradi ..... Incet , incet am inceput sa ma obisnuiesc , desi si acum ....imi lipseste cateodata ...de langa mine ....doar e puiul meu ...e piticul meu .... Cred , ca prin asa trec toate mamele ...... Acum , piticul abia asteapta sa mearga la gradinita , la copii si la doaman lui .... Pupici de la piticul meu Andrei .


	Alexandra - o imaginatie bogata Intotdeauna mi-am dorit un copil cu o imaginatie bogata...insa nu am stiut ca aceasta calitate poate sa se transforme si intr-un adevarat dezastru, pana in prima zi de gradinita a Alexandrei.In timp ce noi, parintii, eram preocupati sa ne notam in carnetele tot ceea ce ne dicta doamna educatoare, referitor la rechizitele necesare noilor prescolari, fetita mea, devenita brusc lider de grup, a gasit intr-un sertar din clasa, o cutie plina cu carioci. Le-a impartit frateste noilor coechipieri. In cateva clipe, peretele din spatele clasei a devenit un veritabil tablou Picasso. Cand au considerat treaba terminata, au inceput sa rada in hohote...atunci ne-am intors sa vedem ce se intamplase....Toti copiii au aratat spre Alexandra, spunand ca ea a fost cea care a propus ideea, iar eu am intrat in pamant de rusine, mai ales atunci cand Alexandra a incercat sa isi justifice fapta spunand: \" Mama ma lasa sa desenez pe pereti acasa...si pe frigider..si pe masina de spalat...\". Aceasta a fost prima impresie care si-a facut-o doamna educatoare despre noi...Fireste au mai urmat si alte intamplari haioase, cum ar fi o dimineata cand Alexandra i-a spus educatoarei ca dormise in masina de spalat, impreuna cu fratele ei. Doamna educatoare, o tanara draguta si sufletista, m-a intrebat daca mi-e greu cu doi copii...iar eu am raspuns cu cea mai mare sinceritate ca Alexandra este singurul nostru copil...insa are imaginatie cat pentru doi!


	Cred ca in fiecare an am observat primele frunze ruginii si schimbarea anotimpurilor abia in prima zi de scoala. Vara era sinonimul vacantei, iar toamna o asociam cu ghiozdanul si temele. Au trecut mai bine de 20 ani de la prima mea zi de scoala si mi-o amintesc de parca ar fi fost ieri. Inca mai am “la pastrare” prima uniforma pe care am purtat-o si pantofiorii negri de lac. E ciudat cum la 7-8 ani totul pare atat de simplu. Invatatoarea ne-a invitat in salile de clasa si a strigat pentru prima data catalogul.Cate emotii!! M-am asezat langa o prietena pe care o stiam de la gradinita.Aveam atatea de descoperit.Era primul pas spre lumea “oamenilor mari”. Fiecare copil era ca scos din cutie. Colegele aveau parul prins in doua codite cu doua funde mari, dar ce m-a impresionat cel mai mult a fost zgomotul acela de fond. Zeci de glasuri de copii, care inca isi mai tineau mamele de mana, care inca mai se ascundeau in spatele lor. Vocea ca un tunet a directorului cand ne-a spus “Bine ati venit!”. Lacrimile pe care unii din noi le-au varsat in prima zi de scoala au fost pure. Tin minte ca aveam in mana un buchet de 5 garoafe si eu cu emotiile de atunci, in loc sa spun\"Pentru doamna invatatoare\" eu am zis \"Pentru zana invatatoare\".Toti copii si parintii din clasa au ras impreuna cu doamna invatatoare care m-a cuprins la piept. Pentru mine scoala a fost un castel si doamna invatatoare era zana cea buna.


	UNICA! Asa a fost prima noastra experienta legata de scoala. Pentru a obtine un loc la scoala pentru care a optat, fiul meu Vlad, un pitic de 6 ani la acea vreme, a trebuit sa sustina un examen in specializarea pentru care l-am inscris: arte plastice, respectiv sa sustina o proba de desen. Cu multe luni inainte de inceperea scolii, ne-am prezentat la concurs, la ora si data stabilite, unde am intalnit aproximativ 50 de pitici, fetite si baietei, cu parintii de mana si cu multe, multe emotii. Sub indrumarea dascalilor, am asezat copiii in banci, le-am pregatit colile si instrumentele pentru desen, le-am scris numele pe coltul colilor si apoi am fost rugati sa parasim sala si intreg etajul, pentru … urmatoarele 2 ore si trei sferturi. Am coborat toti parintii in fata scolii, derutati, lovindu-ne ca bilele de biliard, si am trait cele mai lungi 2 ore din existenta noastra. Timpul parca statea in loc ! Povesteam agitati intamplari cu minunatele noastre odrasle, ne consolam unii pe altii, rontaind unii seminte, altii snacksuri, printre valatucii de fum al tigarilor aprinse continuu una de la cealalta. Gesticulam cu maini tremurande, ne frangeam degetele de incordare si articulam cu greu cuvinte cu pretentie de dialog, fiecare cu gandul la puiul lui, lasat in sala de clasa, la examen, printre straini, intr-o situatie inedita. La scurgerea timpului, ne-am napustit cu totii spre sala de clasa in speranta de a afla cat mai repede cum s-au descurcat … ai nostri. Fiecare si-a trait experienta personala si pot sa spun ca eu am avut parte de o sumedenie de emotii servite gradual de candidatul meu nazdravan. - ‘’ Cum a fost?’’ – l-am intrebat pe Vlad cand l-am vazut iesind din sala. - ‘’ Bine!’’ - ‘’ Ai desenat?’’ – am mai intrebat, incercand sa construiesc cumva un dialog. - ‘’ Sigur!’’ – a raspuns fiul meu … foarte vorbaret … - ‘’ Ce tema ati avut de desenat ? ‘’ - ‘’ Un loc de joaca pentru copii cu 5 copii in miscare. ‘’ - am primit prompt informatia. - ‘’ Si ?… ‘’ - ‘’ Si ce ? … ‘’ – mi-a testat din nou rabdarea . - ‘’ Si ce ai desenat ?’’ - ‘’ Un loc de joaca pentru copii, cu cinci copii in miscare !’’ – a raspuns copilul meu calm, monument inchinat comunicarii interumane… - ‘’ Pai povesteste-mi cum ai facut … ‘’ - ‘’ Frumos ! si am umplut pagina … ca asa trebuia ! … ‘’ - ‘’ Aha !’’ – trag eu concluzia … ‘’ si cum ai facut copii in miscare ?’’ - ‘’ Simplu, unul se dadea pe tobogan … ‘’ - ‘’ Asa … ‘’ – am inganat incurajandu-l. - ‘’ Unul se juca cu mingea …’’ - ‘’ Da, inteleg ! … Si ceilalti?’’ – am articulat cu greu, sfarsita de curiozitate. - ‘’ Doi frati se intreceau la fuga … ‘’ - ‘’ Foarte bine ! ‘’ – am exclamat, dar simtind ca imi scapa ceva, am indraznit : ‘’ Dar … cum adica frati … de unde stii ca erau frati ? …’’ - ‘’ Mai, mami, pai daca erau imbracati la fel … ‘’ - ‘’ Aaaaa !’’ am reusit sa mai zic, fiindca argumentatia m-a luat prin surprindere si mandria de parinte … Ehei, asta da ! Pentru ca uitasem sa spun ca tot mergand noi catre casa si povestind, ajunsesem in statia de tramvai, iar parte din replici, probabil ca le auzeau si cei din jur … sau nu le auzeau … oricum … in speranta ca toata lumea a auzit cel putin ultima replica a copilului meu, eram atat de incantata, incat simteam ca nu-mi mai incap in piele. - ‘’ Si al cincilea ? ‘’ - am intrebat dupa ce m-am uitat in jur sa ma asigur ca toti cetatenii orasului sunt in exclusivitate interesati de sclipirile baiatului meu. - ‘’ Al cincilea, fugea de caine !’’ - ‘’ Ooooo ! minunat ! ‘’ – am exclamat cat am putut de tare. ‘’Ai desenat si un caine? Foarte bine ! ‘’ – am concluzionat scaldata in sudori de emotie . Desigur, ma simteam o persoana deosebit de importanta, tinand de mana un geniu in devenire. ‘’ Si cainele ce facea ? … ‘’ am adaugat, putin incurcata, pantru ca nu mai stiam ce sa mai intreb. - ‘’ Cainele s-a oprit !’’ – a raspuns sec, autorul operei de arta … - ‘’ Cum s-a oprit ? Nu fugea dupa copil ?!? ‘’ – am dorit eu sa clarific o situatie pe care o scapam de sub control … artistii, uneori, sunt mai greu de inteles … - ‘’ Ba da, fugea, dar s-a oprit sa faca caca! ‘’ – m-a lamurit artistul, in timp ce eu simteam cum brusc universul se ingusteaza mult … iar cetatenii din jurul nostru, sunt stanjenitor de multi, si oare de ce stateau gura casca? Ce, n-aveau alta treaba ? Si de ce zambeau toti cu ingaduinta ? - ‘’ Sper ca n-ai desenat si …’’ – am reusit sa soptesc, scaldata de urmatorul val de sudoare … - ‘’ Ce ? Caca ? Ba da ! ‘’ – a venit explicatia pe un volum al vocii mult prea ridicat … pentru … intimitatea momentului … Si brusc, mi-am amintit cat de tare ne grabim acasa … - ‘’ Dar, mami, m-am gandit ca nu-i frumos si l-am acoperit pe caca cu iarba ! Si nu se vede! Asa ca numai eu si cainele stim ce era acolo !’’ – m-a linistit nastrusnicul copil, tocmai cand simteam ca lesin. Contrariata si sfarsita, am spus in gand : « Fie ce-o fi ! » si m-am abtinut a mai pune intrebari. Am asteptat cuminti cateva zile pana la afisarea rezultatelor si nici macar emotii nu am mai avut (epuizasem toata gama de trairi … ) … si uite asa, al 3-lea pe lista admisilor am citit numele celui mai original tip, pe care eu l-am intalnit … Asadar, a fost cu talent si cu … NOROC ! Aceasta este povestea noastra, imi amintesc cu drag fiecare cuvant si fiecare imagine din filmul celor mai intense emotii prin care am trecut ca parinte si cu placere povestesc aceasta experienta, ori de cate ori, am ocazia.


	Ce a facut Matei la gradinita in primele minutele cand a pasit in clasa? A varsat sticluta de suc pe colegul sau Robert. Ce a facut Robert? L-a lovit pe Matei in tampla cu trenuletul Thomas si i-a lasat o amintire vesnica din prima zi de gradinita. Matei a ramas cu un semn si eu cu o spieretura groaznica. Acum totul a trecut iar Robert si Matei se inteleg de minune.