Tine legatura permanenta cu 121.ro Inscrie-te la Newsletter

[Night_du]

Andrei PLESU | nici asa, nici altminteri

Lehamitea si entuziasmul

Am intilnit, de curind, o tinara jurista, proaspat intoarsa de la o specializare in strainatate. Mi-a explicat, cu o buna dispozitie induiosatoare, ca s-a intors cu ideea ca trebuie sa facem ceva, ca tara trebuie salvata si ca ea, personal, este gata sa se angajeze intr-un efort radical de reforma. Am vreo idee? N-as vrea sa stam de vorba despre asta? Exista cu siguranta solutii, sanse de redresare, oameni capabili. Numai sa vrem! Ascultam si simteam cum mi se adincesc cearcanele. Am mai primit, in ultima vreme, proiecte de reajustare nationala. Unele coerente, cele mai multe romantios-utopice. Unele izvorite din exasperare, altele – dintr-o iritanta supraevaluare a competentelor proprii, altele cvasimistice. In toate aceste cazuri, dar mai ales in cazul tinerei juriste cu care stateam de vorba fata catre fata, eram stingherit sa reactionez obosit, sceptic, demobilizator. Dar imi era imposibil sa cautionez o specie de entuziasm pe care, dupa ’89, l-am impartasit si eu, dar care s-a dizolvat, incet-incet, intr-o luciditate mai curind amara. Nu ca mi-am pierdut orice speranta, nu ca m-am resemnat sa supravietuiesc marginal, fara participare si fara iluzii.

Dar nu (mai) cred in retete grandioase, cu rezultat garantat, nu (mai) cred in posibilitatea unei reasezari durabile a lucrurilor prin viziuni pasoptiste si personalitati providentiale. N-am argumente solide – cel putin deocamdata – pentru a credita resursele de solidaritate, vigoare sufleteasca si dinamism civic ale unei populatii risipite interior, sleite de lipsuri, hartuite de tot felul de „zbieratori si dibaci“, inraite de lupta pentru subzistenta. Uneori, oricit m-ar intrista ceea ce simt, ma intreb daca nu oblojim, in fibra noastra, un virus (mai vechi) al disolutiei, daca nu stam sub steaua sumbra a unei ratari istorice, a unei „mosteniri de nenoroc“ – cum spune undeva Iorga, intr-o pagina de calatorie prin Hateg. N-am putut deci sa-i spun tinerei juriste decit atit: feriti-va de tonul mesianic. Lucrati constiincios in ograda priceperii dumneavoastra, fara planuri de mintuire universala, fara asteptari nerealiste. Ma tem ca, la aceasta ora, solutia nu poate veni de la mari aglutinari de energie, de la organizatii militante, partide, „grupuri de initiativa“, apeluri eroice. Trebuie mai curind sa reincepem de la buna indaratnicie a responsabilitatii individuale, de la onestitate privata, harnicie, exercitare tenace a propriilor aptitudini. A-ti face un program de viata din cinste si competenta, „a-ti face bine treaba“, a te concentra pe lotul tau de obligatii profesionale si morale e, deocamdata, mai productiv decit a te epuiza in actiuni de masa, in activism public, in verva agitatorica. Citeva milioane de cetateni constiinciosi pot schimba tara in mai mare masura, cred, decit o echipa de „manageri“ euforici.

E totusi straniu ca entuziasmul excesiv, scuzabil prin juvenilitate si buna-credinta, n-a reusit sa ma contamineze, dar ca oboseala mea cronica a fost mai curind vindecata de reprezentantii taberei opuse: aceea a nevroticilor, a pesimismului neptunian, a lehamitei. Entuziastii au, macar, in priviri, o anumita lucire de candoare. Vor ceva, sint gata de atac, aspira la o rezolvare. Victimele lehamitei plimba peste lume o privire obturata de cataracta. Nu se poate trai pe baza de suspin. Nu se poate delega tot ce e esec personal, sau comunitar, asupra soartei neprielnice. Lehamitea, cunoscuta de monahi drept „acedie“, oboseala a inimii, suspensie a reperelor, „noapte duhovniceasca“ e un fel de a-ti trai, anticipativ, disparitia. Da, stiu, avem o tara „grea“, românii sint cum sint, saracii isi asuma, inerti, saracia, iar bogatii sint prostiti de avere, strada arata jalnic, salariile scad si preturile cresc, guvernul e ingalat, presedintele e simultan prea autoritar si prea slab, dominat de umori dezordonate. Majoritatea televiziunilor exala o miasma de mahala, prea multi gazetari scriu prost, isteric si ieftin, prea multi români triseaza sau fura. Invatamintul e mediocru, spitalele sint in faliment, circiumile sint pline. Da, avem oricind suficiente motive de disperare. Dar lehamitea nu e un leac, o iesire onorabila. Preferabil ar fi un acces de iritare vitala, un scurt moment de furie trezitoare. Intii, impotriva propriei noastre netrebnicii. Apoi, impotriva lehamitei insesi. Aflu din dictionare ca „lehamitea“ e un cuvint de provenienta bulgareasca (liha-mi-ti, „mi-e sila, m-am saturat“). Avem o multime de lucruri de invatat de la vecinii nostri. Nu era musai sa ne blocam intr-o lamentatie.

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situ ... ntuziasmul

[pitbully]

fain.