Tine legatura permanenta cu 121.ro Inscrie-te la Newsletter

[arrom]

io-s fetita cu chibriturile!
imi plac si alea in cutii metalice,da' si alea ..de carton

ne jucam noi amindoua cu...focul!

[arrom]

Primit pe mail...(probabil voi stiti deja,daca nu...enjoy!)

Wikipedia: I know everything.
Google: I have everything.
Facebook: I know everyone.
Internet: Without me you're all nothing!
Electricity: Keep talking, bitches!


Poezie in franceza:
Je m'appelle Vasile Mure
Je veni de la padure
Je gasi nevasta-n pat
Se randez-vous cu-n alt barbat
Quand je preparai ciomagu'
Mon amie sarise gardu'
Il tombeau dans la urzici
Sur son cur numai basici!

[arrom]

Vina istorica

de Mircea Cartarescu

"Pe la 3-4 ani. Mama imi spune o istorioara. Un evreu isi trimite copilul la un cioban ca sa-l invete o limba romaneasca pura. Dupa cateva luni, bate cineva la usa: "Sunt eu, ciubanul, ti-am adus cupilul! ". Radeam de pronuntia aceea ciudata. Dar ce era un evreu?
Mama n-a stiut sa-mi explice.
Dupa vreo cinci ani. Intre nenumaratele lui bancuri porcoase, de care radeam pentru ca erau pline de cuvinte interzise, Jean de la etajul VII ne-a spus si unul care ne-a nedumerit. “La o scoala vine inspectia, profesorul tine o lectie patriotica si un scolar, emotionat, incepe sa planga. "Cum te cheama, pui de dac? ", il intreaba inspectorul. La care copilul spune: "Goldenberg! ". N-am inteles de ce trebuia sa radem: era un nume curios, e drept, dar nu cine stie ce amuzant."Pai, nu-ntelegeti? Era un evreu! " Ce era totusi un evreu? "E unul care se preface ca e roman, isi ia cateodata si nume romanesc ca sa ne pacaleasca, dar el nu e roman ca noi, e jidan si copiii lui sunt tot jidani ", s-a straduit sa ne explice Jean.
15 ani mai tarziu, la restaurantul Uniunii Scriitorilor, un coleg de generatie deschide Romania literara: "Ia numarati: uite, chiar pe pagina 2 semneaza un evreu. Pagina 3: doi evrei! Pagina 5: inca doi! Pagina 8... ". L-am intrebat ce vrea sa spuna cu asta. "Nu fi naiv! ", mi-a raspuns. "Daca tacem ca niste lasi, le facem jocul. Nu vezi ca se-mping inainte unii pe altii? Nu vezi ca nu mai ai loc de ei? " A urmat o discutie penibila, in urma careia m-am ridicat si am plecat de la masa.
Multa vreme am crezut in mitul poporului roman, bun, intelept si tolerant, neinclinat spre excese, spre solutii radicale. N-am dus razboaie de cucerire, n-am facut, de-a lungul istoriei, decat sa ne aparam "saracia si nevoile, si neamul". Chiar am crezut ca, pana si in timpul dictaturilor de extrema dreapta, noi am refuzat sa trimitem evreii in lagarele de concentrare si i-am tratat mai bine decat alte popoare. Din pacate, si acest mit trebuie sa cada. In ultimul timp, au aparut carti care dezvaluie, spre frustrarea, nefericirea si jena noastra, dimensiunile nebanuite ale antisemitismului romanesc. Fraza faimoasa a Hannei Arendt, din cartea despre procesul lui Eichmann, "romanii au fost cel mai antisemit popor din Europa ", afirmatia ei ca pana si nazistii germani erau indignati de salbaticia masurilor luate de romani impotriva evreilor incep sa nu ni se mai para atat de nedrepte. Incetul cu incetul, ni se arata fapte pe care e groaznic sa le privesti in fata: sutele de victime ale pogromului din Iasi, alte sute de victime ale rebeliunii legionare (cu evrei agatati in carligele macelariilor), mii sau zeci de mii de victime asfixiate in vagoane de transport. Intarzierea cu decenii a acordarii cetateniei evreilor, legi antievreiesti mai dure ca oriunde, o multime de organizatii antisemite, de guverne antisemite, de personalitati antisemite. O anticipare cu cateva decenii a "solutiei finale ", in scrierile unui doctrinar. Un poet national antisemit. Un guru universitar antisemit. Discipolii sai, deveniti mai tarziu personalitati mondiale - facandu-si din antisemitism o profesiune de credinta. Si daca putem sa ne indoim de datele si cifrele din studiile stiintifice - desi de cele mai multe ori n-avem motive s-o facem -, e greu sa te-ndoiesti de marturiile directe de felul "Jurnalului " lui Mihail Sebastian, in care asistam la calvarul unui scriitor, din
intamplare de origine evreiasca. In cativa ani, acest om bland si copilaros, lucid si resemnat, se vede dat afara din slujba, din casa, din Societatea Scriitorilor, parasit de cei mai buni prieteni, deposedat prin urmare de umanitate, singura lui "vina " fiind una
obiectiva, evreitatea lui. Oricat de amar ar fi paharul, trebuie sa-l bem astazi pana la fund: avem datoria sa ne recunoastem vina istorica fata de evreii din Romania. E primul pas spre recastigarea onoarei noastre de popor civilizat, european.
Am crezut si mai multa vreme ca generatia mea si eu insumi am fost scutiti de antisemitism. In definitiv, n-am vazut prea multi evrei la viata noastra. Dar miile de glume, bancuri si aluzii despre evrei cu care am fost bombardati toata adolescenta au lasat urme si in sufletele celor mai curati dintre noi. Au sadit o suspiciune difuza, o
obisnuinta de a-l privi pe evreul de langa noi cu un alt fel de privire, ca pe un animal ciudat si potential periculos. Ii explicam succesele prin conspiratia semenilor lui. Ii reprosam ca pe o tradare asumarea evreitatii si ca pe o viclenie asumarea romanitatii. Trebuie sa fie cumplit de greu sa fii evreu, sa simti clipa de clipa povara privirii suspicioase a celorlalti. Azi inteleg bine ca, decat sa-mi fac iluzia ca sunt total liber de antisemitism, e mult mai bine sa caut antisemitismul in cele mai ascunse zone ale mintii mele, sa-l localizez, sa-l inteleg si sa-l izolez. Abia in acest fel voi fi liber de el.
Numiti acest lucru "corectitudine politica ". Eu il numesc purtare fireasca fata de o fiinta umana sau fata de un grup uman, oricare ar fi el. Nu idealizez pe nimeni: intre evrei sunt genii si ticalosi, ca in orice esantion uman. Andrei Plesu a scris un articol exceptional despre asta. Cred doar ca nu se poate trai asteptandu-te clipa declipa sa ti se reproseze - chiar si din partea celui mai bun bun prieten -ca tu personal l-ai rastignit pe Iisus Hristos."

[arrom]

Tembelă până la moarte!

M-am hotărât să vă scriu pentru că mă aflu într-o mare dilemă a vieţii mele. Trebuie să mă căsătoresc cu femeia pe care o iubesc dar…anumite motive, pe care am să vi le expun şi dvs., mă cam împiedică să-mi duc planul la îndeplinire. Motive destul de importante, zic eu. Tot ce mă leagă de iubita mea este absolut fantastic, ireal, decupat parcă dintr-o comedie cu Mister Bean. Eu mă numesc Paul Dumitrescu şi am 29 de ani. N-am fost niciodată căsătorit, pentru că munca îmi răpeşte prea mult timp, fiind contabil la mai multe firme. Am cunoscut-o pe Rebeca în urmă cu patru ani, în autobuzul 336. Până aici e banal. Întâlnirea noastră a debutat comic. Era aglomeraţie mare şi trebuia să cobor la Lujerului. O fată micuţă de înălţime şi firavă stătea în faţa mea. Nu îi vedeam faţa. O întreb:
-Coborâţi la prima?
-Nu! Vă fac loc imediat, zice ea.
Dar când să cobor, aud un urlet sfâşâietor: Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!! Părul ei lung şi creţ, roşcat-auriu, se prinsese de cureaua pantalonilor mei.
-Aaaaaa!, Mă doare, aaaaaaau!, ţipa fetişcana înfiorător, și toată lumea a întors capul.
-Dar ce se petrece?, întrebau curioase cucoanele din jur.
Disperat, am luat-o de după umeri şi i-am şoptit la ureche:
-Coboară şi tu cu mine, că nu ştiu ce dracu’ s-a întâmplat!
Fata a coborât. Toţi se uitau la noi şi râdeau ţinându-se cu mâinile de burtă. Ca să nu o doară, roşcata ţinea capul în jos şi faţa ei era aproape lipită de …prohabul meu. Era dezastru! Cu greu i-am desprins firele de păr de catarama curelei și de fermoar, care nu știu cum se prinseseră! I le-am rupt, pur și simplu!
-Îmi pare rău, dar a trebuit să ţi le smulg!, i-am zis.
-Nu-i nimic, mai am destul, îmi răspunde ea, haioasă.
Atunci am reuşit să-i văd figura. Era foarte dulce, armonioasă, puţin pistruiată. Nişte ochi căprui, trişti aproape, mă priveau adânc:
-Mă cheamă Rebeca şi mi se spune: femeia buclucaşă.
-Eu sunt Paul.
Daaa! Fata îşi merita cu prisosinţă porecla! Aşa ne-am împrietenit. Nu ne-am mai despărţit. A doua zi ne-am întâlnit din nou la o cofetărie din centru. Acolo, Rebeca mea avea să dovedească faptul că nu degeaba i se spunea femeia buclucaşă. Pe tot ce punea mânuţa fărâma, spărgea, scăpa de jos. De pildă, în timp ce înfuleca pofticioasă Amandina pe care tocmai i-o cumpărasem, nu ştiu cum naiba îi scapă linguriţa pe jos. Până să mă duc eu să iau alta curată, ea se apleacă să o ridice pe a ei. Dar…nu ajunge şi întinde mâna. Când… bum! Dă un cap în masă, care era din plastic uşor, o ridică şi, într-un final, o răstoarnă cu cracii în sus! Paharele şi farfuriile s-au făcut ţăndări, iar prăjturile erau pe jos împrăştiate. Toată lumea din cofetărie ne privea buimacă abţinându-se să nu izbucnească în râs. Mie îmi venea să intru în pământ de ruşine, nu alta! Ea, vinovată ca un copil de trei ani prins la borcanul cu dulceaţă, încerca să-şi ceară scuze, bâlbâindu-se:
-Iartă-mă, Paule, nu ştiu cum s-a întâmplat, o să strâng eu totul, să ştii…
-Lasă, haide să plecăm de aici!
-Bine!
Dar, când să plătesc pagubele făcute de roşcata mea frumoasă, o scap puţin din vedere. Odată aud în spatele meu: buuum! Când întorc capul, păpuşica mea nătântoală, era pe burtă, întinsă toată ca o plăcintă pe jos. Am crezut că înţepenesc! Alunecase pe gresie. Nu știu cum…Era udă. Rochia ei albă era acum maro, de ziceai că se căcase pe ea! M-au apucat furiile şi în gândul meu mi-am zis: „Asta va fi ultima întâlnire, femeia e tâmpită rău de tot!” Am plătit ce aveam de plătit şi am ieşit cu capul între umeri, urmărit de râsetele copiilor de cinci-şase ani şi, bineînţeles de Rebeca mea. Pe stradă i-am spus plin de nervi:
-Auzi, păpuşă, tu chiar eşti imbecilă sau te prefaci?
Am văzut atunci lacrimi în ochii ăia mari. Buza de jos începuse să-i tremure a plâns. Mi s-a făcut milă de ea:
-Hai, vino încoace, tolomaco!
În loc de răspuns ea a început să bâzâie ca sirena lui Roaită. Nu-i dădeai mai multe de cinci ani.
-Hăăăăă, hăăăă, aaaaahaaa!, urla ea cu patimă.
Am strâns-o la piept. Doamne, ce mai întâlnire! Nu ştiam cum s-o mai împac. Îmi părea rău că am jignit-o, nu sunt un bărbat rău. I-am cumpărat o îngheţată Top Gun şi s-a liniştit ca prin farmec. Bineînţeles că şi-a întins-o pe toată pe obraji, prin păr, pe piept, în urechi şi, la sfârşit, când mi-a dat o sărutare drăgăstoasă, m-a murdărit şi pe mine.
A trecut ceva timp de la prima noastră întâlnire şi chiar m-am îndrăgostit de ea. Ajungând s-o cunosc mai bine, mi-am dat seama că nu e chiar aşa de tâmpită precum pare, şi nici bleagă. Era inteligentă, cânta frumos, scria poezii, terminase facultatea de litere şi preda limba română la o şcoală generală. Nu mă întrebaţi ce făcea şi pe acolo! Dar nu ştiu cum naiba reuşea de scăpa orice avea în mâini, cădea, îşi julea genunchii aproape săptămânal, aluneaca pe scări (Doamne, ce mi-a făcut într-o zi când coboram la metrou, la Unirii! A căzut de sus pe burtă şi până jos, nu s-a oprit. O staţie întreagă a râs lumea de noi!), spărgea farfurii (acasă la ea nu mai era nici un serviciu întreg!), se opărea cu cafea, îşi băga singură degetele în ochi, îşi muşca limba sau vărsa pe ea orice băutură i se încredinţa. Mare belea, femeiuşca mea! Dar chinul cel mai mare era atunci când mergeam împreună la cumpărături. Dezastru! Se hlizeau prietenii mei, de se zguduiau pereţii, când le povesteam la serviciu a doua zi. Cu toate că, înainte de a intra în magazine îi făceam instructajul, (de genul: să nu atingi nimic, să fii atentă pe unde calci şi cu cine te intersectezi) Rebecuţa mea mă băga mereu în câte un bucluc.
Eram într-o zi la un magazin alimentar. Bucuros că nu se întâmplase nimic şi că Rebeca stătea lângă mine, o clipă am fost neatent. Destul ca iubitei mele să i se agaţe (Doamne, a câta oară?!) fusta de un raft cu conserve şi bulioane la borcan şi…nebunie!!! Zob s-au făcut toate. Femeia mea era un pericol public, am plătit de m-am uscat. Furios, iar am avut o discuţie mai dură cu ea când am ieşit în stradă:
-Băi, Rebeco! Tu eşti iresponsabilă? Ai 26 de ani, ce dracu’, nu mai eşti un copil de trei ani! M-am săturat să mă tot fac de rahat oriunde mă duc cu tine! Nu mai pot, am şi eu nervii mei!
Ea nu ştia să zică decât:
-Iartă-mă, Paul! Altădată am să fiu mai atentă!
Şi „altădată” se întâmpla la fel…Aşa au trecut doi ani. Trei, patru…Cu păţanii memorabile demne de scris într-o carte umoristică, cu subiect principal: Rebeca Dorneanu. Altfel, sentimentele mele pentru ea erau dintre cele mai nobile. Şi ea mă iubea. Cred că neîndemânarea asta făcea parte din farmecul fiinţei ei. Era dulce foc când, neatentă mergea pe stradă şi buf! Dispărea pe jos, pentru că s-a împeidicat în singurul fier care ieşea din trotuar! Mă obişnuisem. Nu şi maică-mea, care avea oroare de vizitele noastre. Rebeca se chinuia să stea pe scaun cuminte, dar nu rezista mult. Orice ar fi făcut, până şi când îşi aprindea ţigara îşi dădea foc la jumătate de păr, la sprâncene şi la gene. Era o calamitate, dar o iubeam. Îmi deveniseră indispensabile prostiile ei. Mă întreba mama:
-Paulică, unde ai găsit-o, mamă? Asta îţi dă foc la casă dacă nu eşti atent! Tu ai intenţii serioase cu ea?, mă întreba maică-mea disperată.
-Desigur! Vrem să ne căsătorim.
-Aoleu! Dumnezeule, ce ne facem?
Era îngrozită! Şi cred că avea şi de ce…
O altă dandana ni s-a întâmplat când una dintre firmele la care lucram a dat o recepţie pentru împlinirea a cinci ani de activitate. Colegii care au văzut-o pe Rebeca au rămas cu gurile căscate de aşa frumuseţe. Toţi îi dădeau târcoale. Eu, în gând, deja îmi imaginam ce-o să facă fetiţa mea. Nici n-a început bine bairamul, că Rebeca vărsase patru pahare pe cămăşile şi pantalonii colegilor mei, o călcase pe doamna Coca, secretara, pe o sanda (aceasta s-a rupt şi Coca a căzut în genunchi!). Apoi a inundat toaleta, uitând robinetul de la apa caldă deschis. Într-un cuvânt: a distrus totul. Benny Hill feminin, Mister Bean cu părul lung…
Altădată, alt pocinog! Mă sună. Plângea.
-Paule, vino repede să mă iei! Hăăă, hăăă, aaaa!
-Taci, naibii, din gură! Unde eşti?
-La depoul Bucureştii-Noi, haaaa, haaa!
- Ce faci acolo?
-Ăăăăă, hăăă, mi-am băgat degetul într-o gaură şi…şi…n-am mai putut să-l scot, şi hăăăă, hăăă…
-Ce gaură? Ce deget? Eşti dilie?
-Hăăă, hăăă, aaaa!
Nu m-am mai înţeles cu ea. M-am urcat rapid într-un taxi şi în vreo 20 de minute eram la depou. Lumea se strânsese deja, şoferi, controlori, mecanici auto. Rebecuţa mea era într-un troleibuz gol. Doi muncitori îmbrăcaţi în salopete se chinuiau să tăie o bară cu aparatul de sudură. Ce se întâmplase? Rebeca se urcase în troleibuz cu scopul de a ajunge la părinţii ei, care stau pe undeva pe la Gara de Nord. N-a mai ajuns, pentru că, jucându-se cu degetul mare de la mâna dreaptă, vârându-l şi tot băgându-l într-o găurică, ce era făcută exact pe bara de susţinere de la coborârea din spate, i-a rămas acolo înţepenit! Nu l-a mai putut scoate sub nici un chip. Degetul se umflase şi începuse să o doară. Călătorii o înghesuiau. Trebuiau să coboare şi ea le stătea în drum. A început să ţipe şi să plângă, rugându-l pe şofer să facă ceva. Acesta s-a dat jos de la volan şi a încercat să-i scoată degetul, dar nimic. Ba chiar un țigan s-a oferit s-o ajute:
-Lasă, donşoară, că ţi-l scot io!
Şi a început să-i lingă partea care a rămas afară, zicând că aşa va aluneca mai uşor. N-a reuşit nici el. Astfel, Rebeca a ajuns la depou, ţintuită ca o tâmpită de bara de susţinere. Ba mai făcea și pipi pe ea! Când am ajuns eu, deja i se învineţise palma. Nu era de glumă! Bara se încinsese puternic de la aparatul de sudură şi Rebeca urla sfâşâietor. Într-un târziu, muncitorii au reuşit să taie bara şi să-i descarcereze deștul. Era vineţiu, umflat dar întreg! Of! La sârşit le-a mulţumit salvatorilor. Aceştia, supăraţi că rămăseseră peste program, au luat-o la rost:
-Mai bine ţi-l băgai în cur, cucoană, că nu era atâta deranj! Am stricat şi bara de susţinere. Ar trebui să plăteşti toată munca asta…
Știiiu, nu vreți să mă credeți! Nici mie nu mi-a venit!!!
Am plecat furios şi plin de nervi. Îmi venea să o iau la palme, dar mi-a trecut repede când am văzut-o aşa de neajutorată, sugându-şi degetul umflat. Am iertat-o şi de data asta…
Anul trecut am pățit o mare nenorocire: a murit mama, a făcut un AVC și, într-o săptămână s-a prăpădit. Doamne, până și în situațiile astea, Rebeca m-a făcut să mă urc pe pereți de nervi! Să vă povestesc: în primul rând, am pus-o să aibă grijă de colivă și să o ornamenteze ea. Ce credeți că a făcut, nebuna? În loc să formeze o cruce din bombonele pe mijlocul colivei, ea a desenat, e drept foarte frumos, 3 floricele, pisici și două coțofene!, pe motiv că maică-mea iubea animalele!
-O să mă bagi și pe mine-n mormânt, nefericito!, i-am zis și m-am chinuit să repar cât de cât lucrarea artistică.
Ajungem și în capela mortuară de la Sfânta Vineri, eu cu ochii pe nebună să nu dărâme, dracului ceva!, tata plângând lângă mama. Deodată o văd că se apropie de sicriu și pune mâinile pe marginea lui. E în ordine, mi-a zis ea din priviri. Am lăsat-o nițel și…am început să mă gândesc la biata mama. Vreo 12 secunde…atât, că după aia simt miros de ars. Sfinte Sisoie! Blana Rebecăi, de la mânecile paltonului (era iarnă) luase foc. Se apropiase prea mult de lumânări. Domnule, tâmpită femeie!!! Am stins-o cu vin, că…o înmormântam și pe ea, lângă mămica!
A mai trecut un timp de atunci și părea că s-a mai liniștit. Dar curând, altă tâmpenie avea să facă. Într-o zi, ne duceam la cei care urmau să ne fie naşi de cununie. Stăteau pe undeva pe la Piaţa Unirii şi, de la Eroilor ne-am urcat în autobuzul 104. Aglomeraţie, căldură, praf.
Eu şi cu Rebeca mea, cuminţică, frumoasă foc, gătită prună, stăteam pe scaunele din spatele maşinii, care sunt de obicei amplasate mai sus decât celelalte. Toate bune, până când şoferul pune o frână puternică. Iubita mea, care binelînţeles că nu se ţinea de nicăieri, zboară peste capetele călătorilor, care stăteau pe scaunele din faţa noastră. Se loveşte cu drăgălaşul ei căpşor în bara pe care era compostorul de bilete, apoi alunecă în jos, între cei doi călători stupefiaţi. Ăștia nu înţelegeau ce s-a întâmplat. Fusta Rebecăi se ridicase, şi ea rămăsese înfiptă, la propriu, cu capul într-o paporniţă. Picioarele bălăbăneau aiurea. Râdeau românii din jur, să crape!!! Nu mai puteau! Aveau spectacol gratuit. Eu mă chinuiam s-o ridic, ea dădea din mâini şi ţipa că şi-a prins lănțișorul în nu ştiu ce. Cetăţenii de pe scaune şi ei erau nemulţumiţi. Când am coborât, Rebeca avea o buză spartă, fruntea zdrelită şi coatele pline de sânge. Aşa ne-am prezentat la viitorii naşi, care au cam strâmbat din nas la vederea miresei. Altfel, Rebeca arăta extraordinar de bine când nu era jupuită la genunchi sau când nu avea capul spart! Am hotărât să ne cununăm în septembrie, la anul. Ce e drept, mi-e cam teamă să nu-mi facă vreun pocinog. Dar cum, de ce ţi-e frică nu scapi, mă aştept la orice. Să-şi dea singură foc la rochia de mireasă, să piardă verigheta, să rupă lumânările, să dărâme ceva, să cadă cât e de lungă prin biserică sau, ferească Dumnezeu, să o apuce pipi (e meseriaşă la capitolul ăsta!) tocmai când va cânta preotul…Mă rog în fiecare zi de ea să fie atentă pe unde calcă ( până la nuntă nu mai e mult, şi, o rană pe frunte sau la buză s-ar vedea urât, vor zice invitaţii că eu am bătut-o!) îi fac instructajul, o pun să repete mersul, am măsurat câţi paşi sunt de la intarea în biserică şi până la altar…Dar acum, stau şi mă întreb. Am multe dubii. Ce mă fac, dacă nici nunta nu iese cum trebuie?!

[barboneli]

mmmda.... amuzanta poveste daca nu ar fi prea plina, exagerat de plina, cu boacanele lui Rebeca... !!!! ma mir cum a scapat cu viatza pana la varsta pe care o avea.... ! eu nu pot sa ma pun in locul lui Paul asta.... dar sunt fericit ca n-am dat de asa ceva !!!

[michi 73]

Daca ar fi numai un comic de situatii inventat, ar fi foarte amuzant. Daca e adevarat ca Rebeca nu-si poate coordona miscarile ar trebui sa mearga la neurolog, nu am eu calificare in domeniu dar ar putea fi o forma de miastenie (slabiciunea muschilor) sau lipsa unui raspuns muscular la impulsurile date de creer sau poate mers la un psihoterapeut s-o invete sa-si educe atentia.Cred ca nu e de glumit.