Tine legatura permanenta cu 121.ro Inscrie-te la Newsletter

[florannce]

eu una, te astept la BV, si sunt sigura ca si Adriana ar dori sa te intalneasca la o cana cu ceai, asa ca , daca ai chef si timp....da un semn, noi suntem in stand by

... am vazut mesajul tau abia acum, cand m-am intors. Cat am stat la Brasov nu am vrut sa am de-a face cu internetul de aceea nu am intrat deloc.
Dar o sa mai ajung pe acolo, numai ca nu stiu cat de curand.
In mod sigur ne intalnim sa bem un ceai cu prima ocazie.

[dia21]

nici o problema, iubita! intotdeauna va exista o data viitoare!

[florannce]

Ieri am avut o zi mai tensionata... am avut ceva discutii cu baiatul meu, discutii purtate in marea lor majoritate pe un ton destul de inalt. Astazi, dupa ce s-a intors de la examen a trecut pe la mine. Am stat, am vorbit, mi-a zis ce-a facut la examen, dupa care la un moment dat imi zice "sti ce e marfa la tine?... ma enervezi cu ce-mi zici da` dupa aia imi dau seama ca ce-mi zici imi foloseste, ca invat de la tine niste chestii pe care nu le invat de la altcineva"... am inceput sa rad si i-am raspuns "si tu ma enervezi pe mine asa ca suntem chit".
In majoritatea cazurilor, la baietii a caror mame au personalitate dominanta (asa cum o am si eu) apar consecinte mai tarziu, cand devin barbati, in relatia de cuplu... fie vor deveni foarte violenti si-si vor agresa sotia, fie vor deveni niste catelusi a carei lesa o va purta sotia lor...
Ceea ce mi-am dorit dintotdeauna a fost ca el sa poata sa-si exprime emotiile ce le are in raport cu mine, indiferent cat de negative ar fi, pentru a nu le exprima mai tarziu, in mod inconstient, in relatia de cuplu.

[florannce]

Pentru ca am observat ca atunci cand postez in alt jurnal lucruri care nu sunt tocmai usor digerabile sunt luata cu off topic, am sa-ti raspund aici ioana:

Nu cred ca reusesc sa inteleg aceasta amenintare...nu as putea sa-i spun copilului meu asa ceva.

Multi din cei care ma cunosc si-mi cunosc istoria de viata nu pot sa inteleaga multe chestii la mine... cu atat mai putin ma astept sa inteleaga niste oamenii care nu ma cunosc. Noroc insa ca nu mi-am propus sa inteleaga altcineva, ci sa obtin anumite rezultate. Pe care, dupa cum am descris mai sus, le obtin. Restul... sunt detalii.
Iar ce ii spui tu copilului tau sau cum ii spui... te priveste doar pe tine.

Vad tatuajul ca si cum mi-as face 10 gauri pentru cercei intr-o ureche (am doar doua...deocamdata).

Tu poti sa vezi tatuajul cum vrei tu... este vizunea ta. Eu mi-am exprimat-o pe a mea.

Chestia cu insemnatul...asa cum a zis si lipicioasa, se tine doar daca e din nastere (dar mi se pare o prostie).

Si eu sunt insemnata, chiar de doua ori... dar nu din nastere. O data m-a ars tata cu tigara din neatentie... a doua oara a vrut sa ma educe ca sa nu ma mai joc cu bricheta... a aprins bricheta, a lasat flacara sa arda pana s-a incins bine, dupa care mi-a pus-o mie pe mana. Am pe mana stanga doua semne care amintesc de aceste doua episoade cretine. Daca e sa ma raportez la semnificatia ce o are pentru mine "insemnarea" cu foc... eu multa vreme m-am purtat ca un animal... si multora le-ar fi fost cu mult mai bine sa urmeze recomandarea "fereste-te de omul insemnat".

Eu cred ca ar trebui sa te teleportezi putin in anul 2012 si sa nu ramai la timpurile in care puscariasii aveau tatuaje. Nu te supara dar cred ca doar in Romania exista o astfel de mentalitate. Sunt convinsa ca in alte parti se practica asta de mult timp si nu doar de catre puscariasi.

Faza cu teleportarea... e un pic fortata, daca e sa ma intrebi pe mine. Daca doar in Romania exista mentalitatea asta de ce oare in Europa de vest si in America (unde se zice ca sunt tarile cele mai dezvoltate) a nu avea tatuaj este conditie de angajare intr-un job serios?

Poate tu nu esti de acord cu tatuaje, pierce-ing...dar nu te supara nici eu nu sunt de acord cu atitudinea asta fata de copil. Daca existenta lui este egala cu o pictura facuta cu atata maiestrie...

Am si eu o mare rugaminte... nu-mi atribuiti vorbe care nu le spun. Nu am spus ca nu sunt de acord cu tatuajele... am descris doar ce semnifica pentru mine ca simbol si AM SPUS CA NU SUNT DE ACORD CA COPIII MEI SA ISI FACA TATUAJ. Tu, dargo si toti ceilalti care doriti... puteti sa va faceti cate tatuaje vreti.
Cat priveste maiestria... unele tatuaje lasa mult de dorit ca si estetica.

[Adriana]

http://www.bistrodelarte.ro/

Aici ai fost,la Oana? Da,este un local deosebit...se organizeaza seri tematice,sunt invitati speciali,actori,cantareti...chiar ma bucur ca ai fost acolo.
De ce te definesti ca fiind o personalitate dominanta? Esti o femeie deosebit de inteligenta,ai trecut prin extrem de multe si nu mai inghiti orice eroare/minciuna/gafa...le recunosti imediat si le spui pe fata.
Fii atenta: asta nu inseamna ca domini ci doar ca,nu ai partener de discutii pe masura...sa vezi ce mielusea te faci cand apare tipul care sa te poata contra intr-un mod corespunzator.
In relatia cu copiii toti parintii domina...

[florannce]

http://www.bistrodelarte.ro/

Aici ai fost,la Oana? Da,este un local deosebit...se organizeaza seri tematice,sunt invitati speciali,actori,cantareti...chiar ma bucur ca ai fost acolo.
De ce te definesti ca fiind o personalitate dominanta? Esti o femeie deosebit de inteligenta,ai trecut prin extrem de multe si nu mai inghiti orice eroare/minciuna/gafa...le recunosti imediat si le spui pe fata.
Fii atenta: asta nu inseamna ca domini ci doar ca,nu ai partener de discutii pe masura...sa vezi ce mielusea te faci cand apare tipul care sa te poata contra intr-un mod corespunzator.
In relatia cu copiii toti parintii domina...

Dap... acolo am fost. Intradevar, atmosfera localului e una deosebita. Pacat ca la un moment dat s-a asezat la masa alaturata de a noastra un grup care a gasit o maniera extrem de zgomotoasa sa-si exprime buna dispozitie... niste mostre de ras isteric cum demult nu mai auzisem. In rest, la multe mese erau perechi de indragostiti ce aminteau ca mai exista si lucruri frumoase pe lume. Recomandare pentru masculi: daca vreti sa impresionati o fata si sunteti in zona localului, mergeti cu ea acolo... rezultatul este garantat.

Cat priveste postura de mama... am facut multe gafe in trecut... una din ele fiind dominarea excesiva. Nu ma feresc sa spun lucrurilor pe nume sau sa recunosc ca gresesc atunci cand imi dau seama ca gresesc. Ma expun asa cum sunt chiar cu riscul de a capata tot felul de etichete.
Cat priveste partenerul... cum ziceai si tu... tre sa fie intr-un anume fel ca eu sa accept sa ma supun lui. Nu e suficient sa arate ca un barbat... tre sa si demonstreze ca e barbat.

[Adriana]

Ei,eu am facut alta greseala in trecut: am fost o mama prea permisiva si uneori mi-e greu sa recuperez.Sunt stapana pe situatie dar mi-as dori sincer, sa pot remedia unele libertati permise dintr-o asa zisa mila sau bunatate excesiva....
Si pe mine ma deranjeaza cei care rad ostentativ si se baga in seama aiurea.Ma gandesc ca-i un mod de a atrage atentia asupra lor...
Si bineinteles ca peste un anumit nivel de constientizare,b a rbatul nu poate fi decat barbat si femeia femeie.Desi au pareri distincte,moduri diferite de a privi viata ...stiu sa se armonizeze,sa invete unul de la celalalt si sa evolueze impreuna.Asta-i scopul ,nu?
Te pup ca ies.

[florannce]

..........................
Si bineinteles ca peste un anumit nivel de constientizare,b a rbatul nu poate fi decat barbat si femeia femeie.Desi au pareri distincte,moduri diferite de a privi viata ...stiu sa se armonizeze,sa invete unul de la celalalt si sa evolueze impreuna.Asta-i scopul ,nu?
Te pup ca ies.

La 12 ani dupa ce am facut cununia religioasa mi-au picat in mana doua carti care tratau doar ritualul "taina casatoriei". Atunci am aflat eu cam care e rostul acestei ceremonii... de fapt sunt trei sau patru ritualuri, fiecare fiind facut cu un anumit scop, unul din ritualuri avand ca scop favorizarea transformarii celor doua individualitati distincte (cei doi miri) intrun intreg. Interesanta lectura si o recomand mai ales celor care s-au supus unei astfel de ceremonii... macar sa stie la ce-au participat.
Daca e sa ies din zona religioasa... recomand tuturor celor aflati intr-o relatie de cuplu cartea lui John Grey (cred ca asa se scrie) "Barbatii sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus". A aparut pe piata romaneasca de carte in urma cu 10-12 ani... nu stiu in ce masura se mai gaseste si acum.

[dia21]

sincer, mie mi-a picat mai cu tronc asta....nu stiu daca exista si varianta tradusa in rom "Why Men Love Bitches"

[florannce]

Daca e in engleza... ma bate cartea.
Tre sa stau cu dictionarul langa mine si ma enerveaza.

[dia21]

"De ce bărbaţii iubesc scorpiile", o carte Sherry Argov - se pare ca a fost tradusa si la noi. De fapt, chiar m-as fi mirat sa nu fi fost avand in vedere ca a fost un best-seller international

[florannce]

Titlul suna promitator. Am sa o caut.

[florannce]

Inceput de sfarsit

Saptamana ce a trecut am fost insotita de amintirea anului 1991. Multe sentimente, uneori contradictorii, s-au activat in momentul evocarii acelei perioade de timp.
Ianuarie `91 marca inceputuri... inceputul unui nou an... inceputul unei noi vieti (baiatul meu)... inceputul sfarsitului unei vieti - a mamei mele. N-aveam habar cat de mult ma va pune viata la incercare in acel an.
Eram o tanara naiva ce avea multe visuri - asa cum sunt mai toti tinerii la acea varsta. In plan personal...ma casatorisem si nascusem un copil; in plan profesional... lucram impreuna cu mama ceea ce-mi asigura stabilitatea locului de munca; intrasem pe o traiectorie "normala" dupa o copilarie si o adolescenta ce fusesera o viata dezorganizata, plina de instabilitate si suferinta.
Sanatatea mamei nu ma ingrijora... ca mai toti oamenii, credeam ca medicina ca stiinta face miracole... ca nu exista problema de sanatate pe care aceasta sa nu o poata vindeca. In plus... nu eram obisnuita ca mama sa fie bolnava... singurul moment in care a stat la pat a fost cand s-a operat de ruptura de perineu. Chiar si ea, atunci cand a fost diagnosticata cu cancer a replicat "astia au gresit... eu sunt bolnava, dar nu de cancer, ci cu capu`." Dupa ce a repetat analizele si s-a confimat diagnosticul de cancer, a acceptat dar intr-o maniera optimista: se duce, se opereaza si totul reintra in normal. Convalescenta avea sa confirme atitudinea ei increzatoare, atitudine ce si-a pastrat-o pana cu cateva zile inainte de a muri. Dupa ce a murit, de multe ori m-am intrebat daca ea chiar era convinsa in interior ca se va vindeca sau doar blufa ca sa nu ma incarce pe mine cu ingrijoararea si suferinta ei... atat cat ma pricepeam eu pe atunci sa "citesc" oamenii (si nu prea ma pricepeam), credinta ca se va insanatosi parea autentica.
Dupa ce s-a externat a venit sa locuiasca cu mine la fosta mea soacra. Nu avea voie sa faca niciun pic de efort... nici macar sa-l ia in brate pe baiatul meu. De multe ori am surprins-o stand pe pat, alaturi de el, uitandu-se cu privirea pierduta... erau singurele momente cand expresia ochilor ei era trista. In rest, recuperarea mergea excelent iar dupa o luna de zile doctorii i-au spus ca poate locui singura, cu recomanadarea de a nu face efort. Doamne, cat de mult a bucurat-o vestea asta! Pe de-o parte insemna ca procesul vindecarii e in plina desfasurare... pe de alta parte, nu mai era nevoita sa stea in casa fostei mele soacre, unde se simtea stinghera. Locuia la doua statii de mine; imi era usor sa ma duc sa fac cumparaturi si putinele treburi necesare pentru ea.
In timpul asta magazinul a fost inchis... eu eram in concediu postnatal, mama in concediu medical. La sfarsitul lunii aprilie sefii ne anunta ca macar una din noi trebuie sa inceapa munca. Asta era dificil pentru ca mama, chiar daca se simtea bine, nu putea sta in frig, iar eu alaptam. Dupa negocierile mamei cu sefii acestia au fost de acord sa faca un compromis... in acte sa figureze ca munceste mama cu 4 ore pe zi iar in locul ei sa merg sa lucrez eu. Era un aranjament convenabil... cunoscand orele de varf ale vanzarii, deschideam doua ore dimineata si doua ore dupa amiaza, putand sa ajung la timp pentru a-mi hrani si copilul.
La putin timp dupa ce am reinceput munca, de la birouri vine o alta veste: datorita nerentabilitatii magazinului din primul trimestru, acesta fusese pus la dispozitia primariei pentru a fi scos la licitatie. Aceasta veste a umplut-o pe mama de entuziasm... urma sa ne privatizam. Eu, chiar daca aveam 4 ani de comert, nu prea aveam idee ce insemna asta... dar mama zicea ca e de bine, asa ca am absorbit entuziasmul ei. In discutii, interminabile uneori, imaginam impreuna cu mama (sau ea impreuna cu mine mai degraba) un viitor in care bunastarea era asigurata... efervescenta cu care vorbea ma fascina. Nici atunci si nici dupa aceea nu m-am intrebat cum va fi pus in practica acest proiect... care erau pasii concreti ce trebuiau facuti, dar nu-mi bateam capul... din punctul meu de vedere mama stia ce si cum trebuie facut, avea in spate experienta a peste 20 de ani de comert. Eu stiam doar ca trebuie sa participam la acea licitatie pentru inchiriere si ca pentru asta aveam nevoie de 100.000 lei... bani pe care evident nu-i aveam, dar nu-mi faceam griji... va face mama cumva rost de ei.
Licitatia, programata initial pe 27 mai, a fost amanata pana la o data necunoscuta. Deja incepuse tensiunea asteptarii.
In iunie, un control intern inopinant descopera cateva nereguli la magazin; nu intrau sub incidenta legii penale dar erau suficient de grave cat sa poata fi desfacut contractul de munca. Norocul meu atunci a fost ca, cel putin scriptic, figuram in concediu. I-a fost desfacut contractul de munca doar mamei. Ca sa pot ramane in magazin trebuia sa am functia de gestionar si nu o puteam avea din cauza varstei... mai erau 2 luni pana implineam 21 de ani. In timp ce conducerea lua decizia de a inchide magazinul, sanatatea mamei s-a inrautatit; cu toate ca in timpul ce trecuse de la operatie evoluase bine, boala de fapt recidivase... i s-a perforat vezica urinara. A trebuit sa se interneze in spital. O luna mai tarziu, la inceputul lunii august, a facut blocaj renal. Si din acel moment lucrurile au luat-o razna. Atunci a inceput agonia ei si cosmarul meu.

[florannce]

Regina a murit! Traiasca? regina!

Cred ca in momentul in care mamei i s-au blocat ambii rinichi am realizat gravitatea starii ei de sanatate . Medicii ce o aveau in grija in spitalul in care era internata au ridicat neputinciosi din umeri... ei nu aveau ce sa-i faca. Mi-au recomandat sa caut un spital specializat unde, eventual, sa i se faca o interventie chirurgicala. Cu recomandarile lor am inceput sa bat la portile tuturor spitalelor unde exista probabilitatea de a se efectua aceasta interventie chirugicala. Peste tot insa am gasit usi inchise... primeam refuzuri, politicoase ce-i drept... dintrodata toti medici specialisti erau foarte ocupati. E drept ca era si perioada concediilor de odihna si parea justificata argumentia adusa... nu vroiam insa sa cedez si cautam cu insistenta un medic care sa faca acea operatie. Determinarea ce-o aveam era data de informatia ce o primisem de la medici... organismul uman rezista maxim 9 zile in conditiile unui blocaj renal. Adica sa accept ca in urmatoarele zile mama o sa moara??? Nuuuu, era o optiune pe care nu aveam capacitatea sa o accept in acel moment.
"Sansa" (daca ii pot spune asa) a facut ca in a 7-a zi de blocaj renal sa se intoarca din concediu medicul care o operase in ianuarie. Cand a auzit in ce situatie se afla mama a decis imediat transferul la spitalul oncologic si a programat interventia chirurgicala. Medicii erau multumiti de cum decursese operatia iar eu... eu eram in al 9-lea cer de fericire. Reusisem! EU fusesem cea care luptase pentru viata ei si reusisem!
A urmat o perioada in care medicii urmareau functionarea rinichiului deblocat... iar acesta se comporta perfect, isi facea treaba. In acelasi timp pregateau cea de-a doua interventiecare era cu mult mai complicata... urmau sa-i faca mamei o vezica artificiala. Si asta s-a intamplat la sfarsitul lunii august, intro zi de miercuri. Chiar daca operatia durase 8 ore, in final rezultatul a meritat. Urmatoarele doua zile au fost monitorizati cu atentie toti parametrii fiziologici... totul era bine. A venit insa dupa amiaza zilei de vineri... drenele ce asigurau eliminarea urinei s-au infundat... niciunul din medicii mamei nu erau in acel moment in spital si nimeni nu avut curajul sa intervina. Pana la urma a fost gasit unul din ei... a venit urgent la spital. A luat o seringa si a introdus pe fiecare drena ser fiziologic. Atat. Banal de simplu... foarte complicat insa atunci cand iti este teama sa-ti asumi eventuale consecinte. Nu stiu cat a trecut din momentul in care drenele s-au infundat si momentul in care medicul le-a desfundat... o ora, poate doua. A fost suficient insa ca presiunea cantitatii de lichid neeliminata sa sfasie operatia.
A fost programata o alta operatie in care medicii au vrut sa repare ce fusese stricat... nu au reusit. Explicatia pe care am primit-o a fost ca, datorita faptului ca mama statuse prea multa vreme in spital, contactase o bacterie... a ramas cu operatie semideschisa. Avea in continuare drene... cu toate astea lichidul se prelingea prin acea operatie semideschisa... era necesar ca asternuturile sa fie schimbate cam la o ora. Ziua, fiind mai mult personal, stiam ca ii sunt schimbate asternuturile la timp... noaptea nu mai eram atat de sigura ca se intampla acest lucru. Am luat decizia de a sta noaptea in spital. Turele erau de 12 ore si se schimbau la ora 7 dimineata si 19 seara. In fiecare zi trebuia sa fiu la 19.30 la spital pentru ca atunci se inchideau toate usile de acces, singura care ramanea deschisa fiind cea care dadea spre ghena de gunoi si care, din nefericire pentru mine, era langa morga spitalulu, undeva la subsol.
A inceput o perioada grea si pentru mine si pentru mama... eu stateam noaptea la spital iar ziua stateam cu baiatul meu ce avea 8 luni... de multe ori adormeam cu capul pe tablia patutului lui. Prindeam cate o ora-doua de somn doar cand venea fosta mea soacra de la servicu si statea cu el. Singurul spijin ce l-am avut in acea perioada a fost familia fostului meu sot... chiar daca era ca si terminata casatoria mea, ei m-au sustinut atat cat au putut.
Starea mamei se inrautatea pe zi ce trece... singura ei hrana era glucoza din perfuzii.
Gandurile de privatizare s-au dus asa cum venisera... banii ce-i imprumutasem pentru a pune marea "afacere" pe picioare s-au dus in alta directie decat cea pentru care fusesera luati. Prioritatea mea in acel moment era insanatosirea mamei. In lungile nopti petrecute la reanimare cu mama am descoperit o minibiblioteca plina cu carti de specialitate. N-aveam pregatire medicala dar mintea imi mergea suficient cat sa inteleg ce scria in acele carti... coreland ce scria in acele carti cu realitatea imi puteam da seama cam ce va urma.
Momentul cel mai dureros in toata aceasta perioada a fost undeva la inceputul lunii octombrie cand fratele meu a venit in una din rarele sale vizite la spital. In acel moment preocuparea mamei era sa ii lase apartamentul ei numai lui... adica nici macar amandurora... doar lui. Asta in conditiile in care stia ca urmeaza sa divortez si ca voi fi nevoita sa plec din casa fostei mele soacre impreuna cu un copil de 9 luni in brate... ca sa nu mai spun ca nici macar un loc de munca nu mai aveam asigurat, dat fiind ca magazinul fusese scos la licitatie iar eu nu mai puteam participa la acea licitatie din cauza banilor. Acel moment era ceva ce-mi depasea cu mult capacitatea de intelegere ce o aveam atunci... ceva ce imi depaseste chiar si capacitatea de intelegere pe care o am acum. Si acum, la evocarea acelui moment mi se inclesteaza maxilarele. Multi dintre voi ar zice ca am reactionat asa pentru ca eram frustrata... n-aveti dreptate... ma simteam "furata"... toata copilaria si adolescenta mi-au lipsit atentia si afectiunea mamei. Multa vreme considerasem ca nu le meritam pentru ca fusesem un copil "rau". Dar in ultimii ani ai vietii ei facusem tot ce era omeneste posibil sa fiu asa cum spunea ca ar vrea sa fiu... nu a fost suficient pentru a "ma vedea". Iar acea discutie despre casa o purta in fata mea, ca si cand eu nici nu as fi existat! N-am putut sa fac fata acelei discutii si am iesit din rezerva fara sa scot un cuvant. Ma cuprinsese o furie ce nu o puteam controla si nu vroiam sa izbucnesc in fata mamei... am facut-o insa in fata fratelui cand a iesit sa plece... am urlat la el pe holurile spitalului pana am simtit ca am descarcat toata amaraciunea ce-o aveam in suflet. Dupa care m-am dus si m-am umflat de plans. Dupa ce m-am calmat m-am dus la mama si am intrebat-o cum de a putut sa faca ce-a facut? cum de se gandeste la el in conditiile in care el avea unde sa locuiasca si avea un servicu bun si sa nu se gandeasca deloc la mine care aveam o situatie dificila si un viitor incert din toate punctele de vedere? Fara sa se poata uita in ochii mei mi-a spus: "de tine nu-mi fac griji, tu esti descurcareata... indiferent cat de greu iti este, tu razbesti. Si as vrea sa luam magazinul si sa ramaneti amandoi in el... in felul asta as fi linistita... pentru ca stiu ca tie o sa-ti fie bine si daca sunteti impreuna pe magazin, o sa-i fie si lui bine, o sa ai grija de el". Am tacut, n-am spus nimic... dar mintea mea urla "Niciodata!". Un testament sumbru ce peste ani avea sa ajunga o povara pentru mine.
Am incheiat acea discutie atunci si nu am mai deschis-o niciodata... ma purtam ca si cum nu avusese loc. Aceasi rutina in continuare... noaptea la spital, ziua acasa cu baiatul... singura diferenta era la mama... se "topea" pe zi ce trece... slabise atat de mult incat nu-i mai puteau pune cateterul de perfuzie decat in jugulara. Dupa ce ca statuse doa luni numai in pat din cauza operatiei lasata deschisa, nu mai putea sa-si miste nici capul acum. La un moment dat, amortind in acea pozitie s-a miscat si i-a iesit cateterul... doctorita care era de garda se tot chinuia sa i-l puna la loc si i-a luat ceva vreme sa o faca. Mama a rabdat ce-a rabdat si la un moment dat a gemut. Doctorita a intrebat-o cu o voce afectata "ce pot sa fac pentru dumneavoastra d-na?" iar mama a raspuns "lasati-ma sa mor si gata". A fost singurul moment in care a vorbit despre moarte... moartea ei si au fost cam ultimele cuvinte care le-a spus. Era foarte slabita, organismul era foarte slabit iar a vorbi necesita un efort pentru care nu mai avea resurse. De obicei noaptea stateam in rezerva ei. Stingeam lumina ca ea sa se pota odihni dar nu era intuneric pentru ca peretii rezervei erau de la jumatate in sus geam si ajungea lumina de pe holuri. Stateam toata noaptea si tricotam... imi amintesc ca atunci tricotam o vestuta pentru baiat. La un moment dat mama a oftat si am ridicat ochii sa ma uit la ea... ochiul stang era semideschis iar in pozitia in care era a reflectat intrun mod ciudat lumina ce venea de pe hol... era straniu, ca si cum ar fi fost un ochi de sticla, ca si cum ar fi fost ochiul unui mort! Simteam cum ma cuprinde frica... la putin timp am inceput sa dardai de frig cu toate ca in spital era cald. Cand starea de frica a ajuns sa fie insuportabila am iesit, aproape in fuga din rezerva. Eram incapabila sa rationez ce se intampla cu mine... frica imi paralizase gandirea. In starea acea de panica m-am duis si am trezit-o pe infirmiera... i-am povestit ce s-a intamplat si am rugat-o sa intre cu mine in rezerva mamei pentru ca eu singura nu mai sunt in stare sa o fac. Senzatia de frica a persistat chiar si in prezenta ei... mi-am dat seama ca nu am sa pot sa mai raman in rezerva singura si am rugat-o sa o conecteze pe mama la un monitor. Acea infirmiera si-a dat seama ce se intampla si a ramas restul noptii alaturi de mine, undeva pe hol, intr-un loc din care puteam vedea monitorul mamei. Din vorba in vorba m-a intrebat daca mama era crestina si de ce nu aduc un preot sa o impartaseasca. Era crestina si ma gandisem si eu sa aduc un preot sa o impartaseasca dar... a o intreba daca vrea sa se impartaseasca imi parea echivalentul la a-i spune "urmeaza sa mori"... de cate ori incercasem sa o intreb mi se punea un nod in gat si nu mai puteam sa scot o silaba. Infirmiera mi-a spus ca urmatoarea ei tura de lucru este duminica... daca am sa aduc un preot la spital, vorbeste ea cu mama.
Duminica dupa masa m-am dus la biserica dar preotul era plecat si a revenit abia in jur de ora 6... a fost de acortd sa mearga dar cand am ajuns la spital infirmiera plecase deja... i se terminase tura. L-am rugat pe preot sa astepte putin si cu tot curajul pe care il mai aveam atunci am intrat in rezerva mamei... i-am spus ca e un preot la un alt bolnav din spital si m-am gandit ca poate vrea sa se spovedeasca si ea. Cu greutate a dat din cap ca da... deja nu mai putea sa vorbeasca.
Din noaptea care fusesem cuprinsa de frica nu mai stateam in rezerva ei. Intram sa-i schimb asternuturile dar lasam usa deschisa si fugeam cat de repede puteam. In rest stateam pe scaun in hol si citeam. Din cand in cand ma uitam la monitor ca sa ma asigur ca semnele vitale sunt bune. Luni dimineata, cand am intrat in rezerva mamei scotea un zgomot ca si cum ar fi sforait... dupa ce ia-m schimbat asternuturile m-am dus bine dispusa in camera asistentelor sa le spun ca, in sfarsit, dupa atata chin, mama se odihnea si ca sforaie foarte tare. Unul din asistenti s-a uitat lung la mine si fara sa spuna nimic a pornit spre rezerva mamei... a intrat, s-a uitat la ea s-a intors catre mine si mi-a facut semn sa iesim. Abia pe hol mi-a spus ca de fapt mama nu dormea... intrase in coma. Parca ma lovise cu o bata in moalele capului... ma uitam tamp la el si parca nu acceptam ce-mi spunea. Nu, nu se poate sa fie in coma... mama doarme si nu-si da el seama. Am inceput sa plang acolo, in mijlocul holului... m-a luat usor de dupa umeri si incet m-a dus catre camera asistentelor. Incercau sa fie alaturi de mine asa cum puteau... asa cum stiau... si atat cat au fost, a fost suficiant. Am ramas in acea camera plangand in tacere. Cand m-am linistit m-am dus sa dau telefon la centrala pentru ca eu in mod normal in acea zi trebuia sa incep munca. Ce s-a intamplat restul zilei nu-mi mai amintesc. Stiu doar ca seara, stateam cu infirmiera de vorba pe hol. Imi tinea mainile in mainile ei si imi vorbea... habar nu am despre ce... nu o auzeam. Undeva in jurul orei 22.00 monitorul a inceput sa tiuie ceea ce insemna ca semnele vitale ale mamei erau in scadere. De undeva dintrun buzunar al halatului infirmiera a scos o lumare si un chibrit... le-am luat din mana ei si am intrat in rezerva mamei... tot corpul imi era scuturat de un tremur nervos atat de puternic incat nu reuseam sa aprind batul de chibrit... infirmiera le-a luat din mana mea si a aprins ea lumanarea dupa care m-a scos cu forta din rezerva. Din ochi imi curgeau lacrimile fara sa scot nici macar un sunet... m-am uitat la acel monitor pana cand semnele vitale au devenit linii iar asta s-a intamplat in cateva minute.
Asta a fost tot? Atat de repede se termina viata unui om?

[dia21]

Era crestina si ma gandisem si eu sa aduc un preot sa o impartaseasca dar... a o intreba daca vrea sa se impartaseasca imi parea echivalentul la a-i spune "urmeaza sa mori"... de cate ori incercasem sa o intreb mi se punea un nod in gat si nu mai puteam sa scot o silaba... L-am rugat pe preot sa astepte putin si cu tot curajul pe care il mai aveam atunci am intrat in rezerva mamei... i-am spus ca e un preot la un alt bolnav din spital si m-am gandit ca poate vrea sa se spovedeasca si ea.

te inteleg perfect! Asta era dilema mea asta vara cand bunicuta-dinamita a trecut la un pas de inevitabil, si crede-ma ca la fel ca si tine (ma refer la aceiasi scuza) am procedat! Nu cred ca se poate altfel, sau cel putin eu una, nu am putut si vad ca nu am fost singura

... m-am uitat la acel monitor pana cand semnele vitale au devenit linii iar asta s-a intamplat in cateva minute.
Asta a fost tot? Atat de repede se termina viata unui om?

din pacate...