Destin?
Moderatori: dragos6, dia21, dorina17
Destin?
de florannce » Lun Oct 11, 2010 3:53 am
Nu mi-a fost nicicand usor sa vorbesc despre mine. Acum, fiind intr-un mediu total necunoscut, imi este cu atat mai greu.
Cuvintele refuza sa se aseze cuminti, in mod cursiv in randuri coerente. De aceea aleg ca prima referire despre mine sa fie un text scris in urma cu un an si jumatate.
"Rugăciunea Tatăl nostru este o rugăciune pe care Domnul Iisus a folosit-o pentru a-i învăţa pe ucenicii Săi cum să se roage, aşa cum este descris în Matei 6:9-13 şi Luca 11:2-4. Matei 6:9-13 spune astfel: “Iată dar cum trebuie să vă rugaţi:… „Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău. Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!”
Rugaciunea domneasca a fost primul meu contact cu religia, dar si primul element care m-a intors impotriva religiei (intr-un mod inconstient). La 9 ani, datorita anumitor evenimente din familia mea a trebuit sa locuiesc cu bunicii, undeva intr-o comuna din Moldova. In acea vreme imi asumasem o fapta pe care nu o comisesem decat partial, luand asupra mea si vinovatia altor persoane. Nimeni nu cunostea acest fapt si din acest motiv pentru toata lumea eram un mic infractor juvenil… pentru familia mea insa eram “sarpele crescut la san”… de aici si dispretul manifestat fata de mine. Cand am ajuns la tara, bunica mea ma evalua incercand parca sa scoata toate defectele mele in relief… una din replici, pe care nu am uitat-o niciodata a fost “Sunt convinsa ca nici Tatal nostru nu stie sa spuna”. Cu naivitatea anilor pe care ii aveam, pe fondul lipsei totale a unei educatii religioase, afirmatia bunicii m-a contrariat iar raspunsul meu nu a intarziat sa apara “Cum sa nu stiu sa spun Tatal nostru??? E simplu… Tatal nostru.” Toti cei prezenti au izbucnit in ras auzindu-mi raspunsul… eu nu intelegeam ce se intampla si ce anume declansase veselia generala din jurul meu. Simteam ca radeau de mine, dar nu intelegeam de ce si asta imi crea o stare de disconfort la nivel interior… daca ar fi sa traduc acum ce simteam atunci… ma simteam ridicola. Bunica s-a indurat in cele din urma de mine si mi-a explicat ca “Tatal nostru” este o rugaciune pe care oricare crestin tre sa o stie si care de obicei se spune seara, inainte de culcare. Bunica a fost cea care mi-a dat primele notiuni de religie si tot ea a fost cea care m-a dus prima data la o slujba religioasa oficiata intr-o biserica. In acelasi timp insa ea a fost calaul cel mai infocat al copilariei mele… Nu rata nicio ocazie sa-mi reaminteasca cat de putreda este structura fiintei mele iar previziunile despre viitorul meu erau din cele mai sumbre… cu certitudine urma sa devin unul din elementele negative de baza ale societatii. Iar eu, parca am vrut sa-i confirm asteptarile ce le avea din partea mea… in scurt timp m-am revoltat impotriva tuturor, inclusiv a lui Dumnezeu… am devenit obraznica, neascultatoare, incapatanata, agresiva, rebela… intr-un cuvant un copil-problema.
Timpul a trecut, evolutia mea personala fiind una spectaculoasa, cu suisuri si coborasuri. A venit insa un moment in viata in care am atins probabil punctul cel mai coborat in care puteam ajunge… iar resursele mele s-au terminat. Nu mai aveam puterea sa ma ridic. Aveam nevoie de un cuvant de incurajare… aveam nevoie sa simt ca pot fi iertata pentru multe din pacatele mele… mi-am amintit atunci de Dumnezeu si de ceea ce propovaduiesc reprezentantii lui pe pamant: iertarea. Am apelat la un preot al carui raspuns a fost clar: canon… timp de 4 ani de atunci inainte nu ma puteam impartasi. Acest raspuns m-a demoralizat complet dar mi-a si sporit furia impotriva lui Dumnezeu. Tot ceea ce sustin propovaduitorii religiei nu sunt decat vorbe in vant. Discursurile lor sunt pline de pilde pline de iubire si iertare… dar exact asta lipseste din majoritatea manifestarilor concrete. Asociam inconstient imaginea lui Dumnezeu cu bunica (cea care mi-a facut prima oara cunostinta cu religia) si preotii (cei care sunt considerati reprezentantii lui Dumnezeu pe pamant). Asociere care ulterior mi-am dat seama ca este total gresita.
A urmat o perioada in care totul s-a prabusit in jurul meu… in plan social, material, psihic si emotional. Deseori cand vorbesc de acea perioada spun ca daca nu am atins nebunia, in mod sigur am fost in pragul ei. “Intamplarea” a facut sa cunosc cativa oameni care, incet-incet m-au ajutat sa revin pe linia de plutire, sa revin la viata. Tot atunci am inceput sa-l cunosc pe Dumnezeu dintr-o alta perspectiva. Mi-a trebuit mult timp sa inteleg si mai ales sa accept. Am inceput sa merg la biserica, sa incerc sa ma rog, sa incerc sa inteleg, sa incerc sa accept. Dupa cativa ani de cautari personale, am inceput sa particip la slujbe religioase oficiate in cadrul bisericii. Nu mica mi-a fost insa mirarea cand am constatat ca nu puteam face rugaciunea colectiva “Tatal nostru”. M-am intrebat de ce si raspunsul nu a intraziat sa apara: “şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.” Vroiam sa fiu iertata dar… nu asa cum ii iertam eu pe ceilalti. Pentru ca eram constienta ca nu ii iertam pe cei care consideram ca au gresit fata de mine! A-I cere lui Dumnezeu sa ma ierte pe mine asa cum ii iertam eu pe ceilalti nu era ceea mi-as fi putut dori in acel moment. Atunci am inteles ca pentru a primi ceva trebuie in primul rand sa poti oferi acel ceva… ca masura cu care masori este cea cu care ti se masoara si tie.
Fara a incerca sa diminuez propria raspundere pentru greselile mele, amintesc totusi ca asta a fost modelul pe care l-am avut: bunica mea, care altfel se prezenta o credincioasa infocata, cea care mi-a dat primele notiuni de religie, nu mi-a prezentat aceste notiuni decat la nivel teoretic. Comportamentul ei fata de mine (si probabil si fata de altii) a fost opusul a ceea ce sustinea. Chiar daca a fost cea care m-a invatat rugaciunea domneasca al carei continut sustine printre altele iertarea… ea nu a manifestat iertare fata de mine. M-a pedepsit continuu. Si ca o paranteaza, nu o afectase in mod direct nimic din presupusa greseala care credea ca o comisesem… la modul concret nu gresisem cu nimic fata de ea personal. S-a erijat in justitiar punand concluzii si luand masuri coercitive asupra mea cunoscand un eveniment din auzite, fara a lua parte direct la acel eveniment si fara a cunoaste ce se intamplase de fapt.
Ceea ce este mai ingrijorator este faptul ca, la fel ca si ea, multi oameni procedeaza la fel. Sunt multi oameni care vorbesc in numele lui Dumnezeu… sunt multi cei ce spun ca vin in numele Domnului… Dar cati dintre acestia se manifesta in voia Lui? Cati dintre ei au credinta si nu doar religiozitate? Cati dintre ei respecta Legile? Istoria sta marturie ca putini. De-a lungul timpului multi dintre cei ce s-au erijat drept aparatori ai credintei au mintit, ucis, persecutat si furat in numele lui Dumnezeu. Multi au facut-o din ignoranta (precum bunica mea)… altii au facut-o pentru a-si atinge scopuri proprii precum omnipotenta sau inavutirea (un exemplu ar fi inchizitia).
De-a lungul existentei mele, dar mai ales in ultimii ani, am tot derulat in minte filmul copilariei mele. De ce a trebuit sa fie atat de multa suferinta? De ce adultii din jurul meu s-au comportat asa cum au facut-o? Am incercat sa inteleg ce s-a intamplat atunci… am incercat sa inteleg motivul comportamentelor celor din jurul meu… In mare parte am inteles. In mare parte am si acceptat. Pentru restul care a ramas nedeslusit uneori ridic ochii spre cer cu manie si intreb “De ce? Eram doar un copil!”… alteori ma resemnez si imi zic in sinea mea “asa a fost sa fie” iar aceasta resemnare se regaseste in versurile melodiei lui Catalin Crisan “Destin”:
“Iubirea este o vrere, credinta o putere
Si dorinta vie de-a putea ierta.
Iar vina sortii noastre, se scrie printre astre,
Caut viata-n vis si ce mi-e scris.
Nu poti fugi, soarta tot te va-nsoti.
Nu poti schimba un destin ce va urma.
Pasul vietii isi face drumul, e stiut numai de unul,
El din cer ne scrie viata ce-o traim.
Doar soarta ne desparte de vis si realitate…
Nu privim in suflet si nu stim de ce.
Puterea de a crede, ca viata nu-i durere…
Este sansa mea de a visa."
Cuvintele refuza sa se aseze cuminti, in mod cursiv in randuri coerente. De aceea aleg ca prima referire despre mine sa fie un text scris in urma cu un an si jumatate.
"Rugăciunea Tatăl nostru este o rugăciune pe care Domnul Iisus a folosit-o pentru a-i învăţa pe ucenicii Săi cum să se roage, aşa cum este descris în Matei 6:9-13 şi Luca 11:2-4. Matei 6:9-13 spune astfel: “Iată dar cum trebuie să vă rugaţi:… „Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău. Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!”
Rugaciunea domneasca a fost primul meu contact cu religia, dar si primul element care m-a intors impotriva religiei (intr-un mod inconstient). La 9 ani, datorita anumitor evenimente din familia mea a trebuit sa locuiesc cu bunicii, undeva intr-o comuna din Moldova. In acea vreme imi asumasem o fapta pe care nu o comisesem decat partial, luand asupra mea si vinovatia altor persoane. Nimeni nu cunostea acest fapt si din acest motiv pentru toata lumea eram un mic infractor juvenil… pentru familia mea insa eram “sarpele crescut la san”… de aici si dispretul manifestat fata de mine. Cand am ajuns la tara, bunica mea ma evalua incercand parca sa scoata toate defectele mele in relief… una din replici, pe care nu am uitat-o niciodata a fost “Sunt convinsa ca nici Tatal nostru nu stie sa spuna”. Cu naivitatea anilor pe care ii aveam, pe fondul lipsei totale a unei educatii religioase, afirmatia bunicii m-a contrariat iar raspunsul meu nu a intarziat sa apara “Cum sa nu stiu sa spun Tatal nostru??? E simplu… Tatal nostru.” Toti cei prezenti au izbucnit in ras auzindu-mi raspunsul… eu nu intelegeam ce se intampla si ce anume declansase veselia generala din jurul meu. Simteam ca radeau de mine, dar nu intelegeam de ce si asta imi crea o stare de disconfort la nivel interior… daca ar fi sa traduc acum ce simteam atunci… ma simteam ridicola. Bunica s-a indurat in cele din urma de mine si mi-a explicat ca “Tatal nostru” este o rugaciune pe care oricare crestin tre sa o stie si care de obicei se spune seara, inainte de culcare. Bunica a fost cea care mi-a dat primele notiuni de religie si tot ea a fost cea care m-a dus prima data la o slujba religioasa oficiata intr-o biserica. In acelasi timp insa ea a fost calaul cel mai infocat al copilariei mele… Nu rata nicio ocazie sa-mi reaminteasca cat de putreda este structura fiintei mele iar previziunile despre viitorul meu erau din cele mai sumbre… cu certitudine urma sa devin unul din elementele negative de baza ale societatii. Iar eu, parca am vrut sa-i confirm asteptarile ce le avea din partea mea… in scurt timp m-am revoltat impotriva tuturor, inclusiv a lui Dumnezeu… am devenit obraznica, neascultatoare, incapatanata, agresiva, rebela… intr-un cuvant un copil-problema.
Timpul a trecut, evolutia mea personala fiind una spectaculoasa, cu suisuri si coborasuri. A venit insa un moment in viata in care am atins probabil punctul cel mai coborat in care puteam ajunge… iar resursele mele s-au terminat. Nu mai aveam puterea sa ma ridic. Aveam nevoie de un cuvant de incurajare… aveam nevoie sa simt ca pot fi iertata pentru multe din pacatele mele… mi-am amintit atunci de Dumnezeu si de ceea ce propovaduiesc reprezentantii lui pe pamant: iertarea. Am apelat la un preot al carui raspuns a fost clar: canon… timp de 4 ani de atunci inainte nu ma puteam impartasi. Acest raspuns m-a demoralizat complet dar mi-a si sporit furia impotriva lui Dumnezeu. Tot ceea ce sustin propovaduitorii religiei nu sunt decat vorbe in vant. Discursurile lor sunt pline de pilde pline de iubire si iertare… dar exact asta lipseste din majoritatea manifestarilor concrete. Asociam inconstient imaginea lui Dumnezeu cu bunica (cea care mi-a facut prima oara cunostinta cu religia) si preotii (cei care sunt considerati reprezentantii lui Dumnezeu pe pamant). Asociere care ulterior mi-am dat seama ca este total gresita.
A urmat o perioada in care totul s-a prabusit in jurul meu… in plan social, material, psihic si emotional. Deseori cand vorbesc de acea perioada spun ca daca nu am atins nebunia, in mod sigur am fost in pragul ei. “Intamplarea” a facut sa cunosc cativa oameni care, incet-incet m-au ajutat sa revin pe linia de plutire, sa revin la viata. Tot atunci am inceput sa-l cunosc pe Dumnezeu dintr-o alta perspectiva. Mi-a trebuit mult timp sa inteleg si mai ales sa accept. Am inceput sa merg la biserica, sa incerc sa ma rog, sa incerc sa inteleg, sa incerc sa accept. Dupa cativa ani de cautari personale, am inceput sa particip la slujbe religioase oficiate in cadrul bisericii. Nu mica mi-a fost insa mirarea cand am constatat ca nu puteam face rugaciunea colectiva “Tatal nostru”. M-am intrebat de ce si raspunsul nu a intraziat sa apara: “şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.” Vroiam sa fiu iertata dar… nu asa cum ii iertam eu pe ceilalti. Pentru ca eram constienta ca nu ii iertam pe cei care consideram ca au gresit fata de mine! A-I cere lui Dumnezeu sa ma ierte pe mine asa cum ii iertam eu pe ceilalti nu era ceea mi-as fi putut dori in acel moment. Atunci am inteles ca pentru a primi ceva trebuie in primul rand sa poti oferi acel ceva… ca masura cu care masori este cea cu care ti se masoara si tie.
Fara a incerca sa diminuez propria raspundere pentru greselile mele, amintesc totusi ca asta a fost modelul pe care l-am avut: bunica mea, care altfel se prezenta o credincioasa infocata, cea care mi-a dat primele notiuni de religie, nu mi-a prezentat aceste notiuni decat la nivel teoretic. Comportamentul ei fata de mine (si probabil si fata de altii) a fost opusul a ceea ce sustinea. Chiar daca a fost cea care m-a invatat rugaciunea domneasca al carei continut sustine printre altele iertarea… ea nu a manifestat iertare fata de mine. M-a pedepsit continuu. Si ca o paranteaza, nu o afectase in mod direct nimic din presupusa greseala care credea ca o comisesem… la modul concret nu gresisem cu nimic fata de ea personal. S-a erijat in justitiar punand concluzii si luand masuri coercitive asupra mea cunoscand un eveniment din auzite, fara a lua parte direct la acel eveniment si fara a cunoaste ce se intamplase de fapt.
Ceea ce este mai ingrijorator este faptul ca, la fel ca si ea, multi oameni procedeaza la fel. Sunt multi oameni care vorbesc in numele lui Dumnezeu… sunt multi cei ce spun ca vin in numele Domnului… Dar cati dintre acestia se manifesta in voia Lui? Cati dintre ei au credinta si nu doar religiozitate? Cati dintre ei respecta Legile? Istoria sta marturie ca putini. De-a lungul timpului multi dintre cei ce s-au erijat drept aparatori ai credintei au mintit, ucis, persecutat si furat in numele lui Dumnezeu. Multi au facut-o din ignoranta (precum bunica mea)… altii au facut-o pentru a-si atinge scopuri proprii precum omnipotenta sau inavutirea (un exemplu ar fi inchizitia).
De-a lungul existentei mele, dar mai ales in ultimii ani, am tot derulat in minte filmul copilariei mele. De ce a trebuit sa fie atat de multa suferinta? De ce adultii din jurul meu s-au comportat asa cum au facut-o? Am incercat sa inteleg ce s-a intamplat atunci… am incercat sa inteleg motivul comportamentelor celor din jurul meu… In mare parte am inteles. In mare parte am si acceptat. Pentru restul care a ramas nedeslusit uneori ridic ochii spre cer cu manie si intreb “De ce? Eram doar un copil!”… alteori ma resemnez si imi zic in sinea mea “asa a fost sa fie” iar aceasta resemnare se regaseste in versurile melodiei lui Catalin Crisan “Destin”:
“Iubirea este o vrere, credinta o putere
Si dorinta vie de-a putea ierta.
Iar vina sortii noastre, se scrie printre astre,
Caut viata-n vis si ce mi-e scris.
Nu poti fugi, soarta tot te va-nsoti.
Nu poti schimba un destin ce va urma.
Pasul vietii isi face drumul, e stiut numai de unul,
El din cer ne scrie viata ce-o traim.
Doar soarta ne desparte de vis si realitate…
Nu privim in suflet si nu stim de ce.
Puterea de a crede, ca viata nu-i durere…
Este sansa mea de a visa."
"Am urcat pe scara succesului esec cu esec."
- florannce
- mochaccino
- Mesaje: 480
- Membru din: Vin Oct 08, 2010 4:28 am
Re: Destin?
de bibistanescu @yahoo.com » Lun Oct 11, 2010 11:12 am
Ai trait momente grele.E bine ca au existat oameni care te-au sustinut moral si psihic si ai pornit pe un drum drept.Numai judeca ce a fost in trecut,mergi inainte cu fruntea sus.Da,poate asa ti-a fost scris si trebuia sa treci si prin aceste momente.Poate ca tu ai ispasit prin chin gresala altcuiva si ai obtinut iertarea.
Scrie,ca asa te descarci sufleteste si gasesti oameni care te vor sfatui sau oameni cu care ai sa devi prietena.
Scrie,ca asa te descarci sufleteste si gasesti oameni care te vor sfatui sau oameni cu care ai sa devi prietena.
Niciodata nu judeca un om dupa prieteni. Prietenii lui Iuda au fost perfecti!
-
bibistanescu @yahoo.com - frappuccino
- Mesaje: 5166
- Membru din: Lun Iun 20, 2005 4:48 pm
- Localitate: La tarm de mare
Re: Destin?
de florannce » Lun Oct 11, 2010 2:09 pm
Nu mai judec trecutul. Nu pentru ca nu as fi tentata sa o fac ci pentru ca nu mai am pe cine judeca. Principali actori ai copilariei mele sunt intr-o alta lume (mai buna se zice).
Insa de prea multe ori in viata atribuim ceea ce ni se intampla destinului. Cred ca exista un traseu predeterminat al vietii fiecarui individ in parte... dar exista posibilitatea ca fiecare sa intervina si sa modifice acest traseu.
Cred in existenta unei entitati divine si o numesc Dumnezeu pentru ca asa este numita de religia in care m-am nascut si am fost botezata. Putea la fel de bine sa se numeasca Alah, Budha, Iehova sau Zeul Soarelui... toate sistemele religioase au la baza conceptul de iubire... iubirea de aproape si grija fata de el. Si mai au ceva in comun... iertarea. Iar problema mea e ca nu pot ierta.
Atat cat am apucat sa va cunosc sunteti o comunitate formata din oameni cu ceva experienta de viata. Cu toate astea e destul de greu de crezut ca cineva imi poate da un sfat. Si nu spun asta din infatuare. Am avut si am langa mine oameni de exceptie... sfaturile pe care le puteam primi le-am primit deja. Acum nu mai am altceva de facut decat sa interiorizez informatiile acumulate. Am facut tot ce puteam face in mod rational. Numai ca schimbarea reala nu se poate petrece decat in plan emotional si cere timp.
Insa de prea multe ori in viata atribuim ceea ce ni se intampla destinului. Cred ca exista un traseu predeterminat al vietii fiecarui individ in parte... dar exista posibilitatea ca fiecare sa intervina si sa modifice acest traseu.
Cred in existenta unei entitati divine si o numesc Dumnezeu pentru ca asa este numita de religia in care m-am nascut si am fost botezata. Putea la fel de bine sa se numeasca Alah, Budha, Iehova sau Zeul Soarelui... toate sistemele religioase au la baza conceptul de iubire... iubirea de aproape si grija fata de el. Si mai au ceva in comun... iertarea. Iar problema mea e ca nu pot ierta.
Atat cat am apucat sa va cunosc sunteti o comunitate formata din oameni cu ceva experienta de viata. Cu toate astea e destul de greu de crezut ca cineva imi poate da un sfat. Si nu spun asta din infatuare. Am avut si am langa mine oameni de exceptie... sfaturile pe care le puteam primi le-am primit deja. Acum nu mai am altceva de facut decat sa interiorizez informatiile acumulate. Am facut tot ce puteam face in mod rational. Numai ca schimbarea reala nu se poate petrece decat in plan emotional si cere timp.
"Am urcat pe scara succesului esec cu esec."
- florannce
- mochaccino
- Mesaje: 480
- Membru din: Vin Oct 08, 2010 4:28 am
Re: Destin?
de Di2005 » Lun Oct 11, 2010 2:15 pm
Felicitari, Florannce, pentru intelepciunea si puterea de care dai dovoada, in ciuda experientelor dificile pe care viata ti le-a scos in cale.
Din pacate, ai dreptate, daca slujitorii Domnului ar asculta si practica toti poruncile pe care le predica, daca ar fi patrunsi de spiritul divin, ar sti ca, inainte de toate, ceea ce le datoram semenilor nostri e dragostea neconditionata, pe masura celei pe care Mantuitorul Iisus a oferit-o omenirii acceptand suferintele Golgotei. Iar iertarea e ea insasi continuta de aceasta dragoste: ii iertam pe cei pe care ii iubim cu adevarat, nu-i asa, precum Iisus, care i-a solicitat Tatalui Ceresc mantuire pentru cei ce l-au tradat, umilit, torturat si ucis: "Iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce fac!". Daca cei ce vorbesc in numele Domnului ar sti sa inteleaga sensul profund al Drumului Crucii, nu ar mai vorbi de canoane aplicate unor copii si nici de pedepse. Singurul judecator e Dumnezeu, iar datoria noastra, unii fata de ceilalti, daca intelegem pildele vietii lui Iisus, este sa ne daruim unii altora iubire neconditionata si iertare: "iubiti-va asa cum v-am iubit".
Din pacate, ai dreptate, daca slujitorii Domnului ar asculta si practica toti poruncile pe care le predica, daca ar fi patrunsi de spiritul divin, ar sti ca, inainte de toate, ceea ce le datoram semenilor nostri e dragostea neconditionata, pe masura celei pe care Mantuitorul Iisus a oferit-o omenirii acceptand suferintele Golgotei. Iar iertarea e ea insasi continuta de aceasta dragoste: ii iertam pe cei pe care ii iubim cu adevarat, nu-i asa, precum Iisus, care i-a solicitat Tatalui Ceresc mantuire pentru cei ce l-au tradat, umilit, torturat si ucis: "Iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce fac!". Daca cei ce vorbesc in numele Domnului ar sti sa inteleaga sensul profund al Drumului Crucii, nu ar mai vorbi de canoane aplicate unor copii si nici de pedepse. Singurul judecator e Dumnezeu, iar datoria noastra, unii fata de ceilalti, daca intelegem pildele vietii lui Iisus, este sa ne daruim unii altora iubire neconditionata si iertare: "iubiti-va asa cum v-am iubit".
- Di2005
- cafe-latte
- Mesaje: 14
- Membru din: Mie Noi 16, 2005 5:14 pm
Re: Destin?
de florannce » Lun Oct 11, 2010 2:31 pm
Di2005 scrie:... ii iertam pe cei pe care ii iubim cu adevarat...
Tocmai aici este problema... exact pe cei care ii iubim nu-i putem ierta.
Daca e sa vorbim in termeni de iubire... cei pe care ii iubim in mod natural, fara sa facem un efort, sunt parintii si copiii.
Ma uit in jurul meu si constat: intotdeauna a existat "conflict" intre generatii... toti avem ceva sa le reprosam parintilor (mai mult sau mai putin). Ce sa mai zic de cultura sociala romaneasca care functioneaza pe sintagma "bataia e rupta din rai"...
"Am urcat pe scara succesului esec cu esec."
- florannce
- mochaccino
- Mesaje: 480
- Membru din: Vin Oct 08, 2010 4:28 am
Re: Destin?
de Di2005 » Lun Oct 11, 2010 3:40 pm
Iubirea, daca e sa-i acordam valentele continute in Noul Testament, bazat pe pildele vietii lui Iisus, inseamna implicit capacitatea de a ierta.
Si evident ca bataia nu e nicidecum "rupta din rai". Adeptii unei asemenea sintagme isi au raspunsul in celebrul dicton al lui Dali: " somnul ratiunii naste monstri".
Oare cand va intelege omenirea ca sistemul "ochi pentru ochi" nu e decat un cerc vicios al raului?!
Sunt convinsa de existenta a ceea ce hindusii numesc "karma", in sensul ca raul atrage rau, insa nu pentru a ne "pedepsi", ci pentru a ne ajuta sa evoluam, sa extragem lectia cea buna din experientele traite. Si chiar daca ni se pare ca acest principiu nu e intotdeauna "just" din punctul nostru de vedere, eu cred ca tot ceea ce traim, bun si rau, are un rost, iar viata nu e decat un pasaj menit sa ne ajute sa evoluam in plan spiritual.
Insa aceste "lectii de viata" trebuie sa le lasam in grija Spiritului Divin, fara a ne erija noi in justitiari. Nimeni nu are dreptul sa judece pe nimeni, iar razbunarea e doar o efemera refulare ce ne indeparteaza de Dumnezeu si de propriul nostru rost.
Si evident ca bataia nu e nicidecum "rupta din rai". Adeptii unei asemenea sintagme isi au raspunsul in celebrul dicton al lui Dali: " somnul ratiunii naste monstri".
Oare cand va intelege omenirea ca sistemul "ochi pentru ochi" nu e decat un cerc vicios al raului?!
Sunt convinsa de existenta a ceea ce hindusii numesc "karma", in sensul ca raul atrage rau, insa nu pentru a ne "pedepsi", ci pentru a ne ajuta sa evoluam, sa extragem lectia cea buna din experientele traite. Si chiar daca ni se pare ca acest principiu nu e intotdeauna "just" din punctul nostru de vedere, eu cred ca tot ceea ce traim, bun si rau, are un rost, iar viata nu e decat un pasaj menit sa ne ajute sa evoluam in plan spiritual.
Insa aceste "lectii de viata" trebuie sa le lasam in grija Spiritului Divin, fara a ne erija noi in justitiari. Nimeni nu are dreptul sa judece pe nimeni, iar razbunarea e doar o efemera refulare ce ne indeparteaza de Dumnezeu si de propriul nostru rost.
- Di2005
- cafe-latte
- Mesaje: 14
- Membru din: Mie Noi 16, 2005 5:14 pm
Re: Destin?
de pitbully » Lun Oct 11, 2010 6:38 pm
frate, no coment.
si io cand spuneam ca preotia in ziua de azi si cea de ieri, nu-i problema, e doar o meserie nu ma credea nimeni. sa fii preot e un job. in nici un caz legatura sau reprezentantul lu' Doamne Doamne.
oricum, florannce, esti puternica. asa sa ramai.
si io cand spuneam ca preotia in ziua de azi si cea de ieri, nu-i problema, e doar o meserie nu ma credea nimeni. sa fii preot e un job. in nici un caz legatura sau reprezentantul lu' Doamne Doamne.
oricum, florannce, esti puternica. asa sa ramai.
Viziune înseamna sa vezi lucrurile nu cum sunt, ci cum vor fi...
Orice vis poate deveni realitate cu conditia sa sti ce sa visezi...
Orice vis poate deveni realitate cu conditia sa sti ce sa visezi...
-
pitbully - frappuccino
- Mesaje: 7828
- Membru din: Lun Noi 13, 2006 12:17 pm
- Localitate: Buzau
Re: Destin?
de florannce » Mar Oct 12, 2010 1:15 am
pit, nu am scris acel text cu gandul la preoti. Eu nu am avut decat acea experienta negativa cu tagma preoteasca. Ce-i drept, dupa acel episod am fost ceva mai selectiva.
Sunt de acord ca in mare parte preotia este un job, dar eu am intalnit destul de multi preoti care aveau har si faceau ceea ce le este menit sa faca... sa pastoreasca. Nu ar fi corect sa generalizam... si nici nu ar reflecta realitatea.
In randurile mele am incercat sa scot in evidenta incapacitatea de a ierta.
A mea si a altora.
In ceea ce priveste preotii... pana la urma au si ei rolul lor. O spovedanie este mai ieftina decat o sedinta la psiholog daca ai doar sentimente de vinovatie de care vrei sa scapi.
Sunt de acord ca in mare parte preotia este un job, dar eu am intalnit destul de multi preoti care aveau har si faceau ceea ce le este menit sa faca... sa pastoreasca. Nu ar fi corect sa generalizam... si nici nu ar reflecta realitatea.
In randurile mele am incercat sa scot in evidenta incapacitatea de a ierta.
A mea si a altora.
In ceea ce priveste preotii... pana la urma au si ei rolul lor. O spovedanie este mai ieftina decat o sedinta la psiholog daca ai doar sentimente de vinovatie de care vrei sa scapi.
"Am urcat pe scara succesului esec cu esec."
- florannce
- mochaccino
- Mesaje: 480
- Membru din: Vin Oct 08, 2010 4:28 am
Re: Destin?
de pitbully » Mar Oct 12, 2010 2:20 pm
florannce scrie:In randurile mele am incercat sa scot in evidenta incapacitatea de a ierta.
A mea si a altora.
stiu. am comentat doar despre preotie pt ca despre iertare am considerat ca-i adevarat ce-ai afirmat. asa este.
acum depinde pt ce motiv. n-as putea ierta orice.
Viziune înseamna sa vezi lucrurile nu cum sunt, ci cum vor fi...
Orice vis poate deveni realitate cu conditia sa sti ce sa visezi...
Orice vis poate deveni realitate cu conditia sa sti ce sa visezi...
-
pitbully - frappuccino
- Mesaje: 7828
- Membru din: Lun Noi 13, 2006 12:17 pm
- Localitate: Buzau
Re: Destin?
de florannce » Mar Oct 12, 2010 2:57 pm
Fiecare are propria istorie de viata... fiecare stie cand si pe cine nu iarta, iar contextele pot fi foarte diferite.
Fiecare are propria sa scala si functie de dimensiunea pe care o da evenimentului respectiv, decide intr-un for interior daca iarta sau nu.
Uneori putem ierta, alteori nu. Te-ai intrebat vreodata ce face diferenta?
Fiecare are propria sa scala si functie de dimensiunea pe care o da evenimentului respectiv, decide intr-un for interior daca iarta sau nu.
Uneori putem ierta, alteori nu. Te-ai intrebat vreodata ce face diferenta?
"Am urcat pe scara succesului esec cu esec."
- florannce
- mochaccino
- Mesaje: 480
- Membru din: Vin Oct 08, 2010 4:28 am
Re: Destin?
de Night_du » Mar Oct 12, 2010 3:32 pm
florannce scrie:O spovedanie este mai ieftina decat o sedinta la psiholog
Dar o spovedanie poate fi atatttt de falsa...
"Te rusinezi de ce-ai facut? Iti pare rau?".."Da..."... doar de dragul de a primi iertarea...
De cate ori ai analizat o fapta, o actiune, si ti-ai dat seama ca, in acel moment, era unicul lucru care-l putei face? De cate ori ai, si te-ai, analizat, si ai ajuns la concluzia ca, pt acea fapta (de a iubi un om casatorit...asta-mi vine in cap acuma, sorry) nu te rusinezi deloc? Doar pt ai simtit iubirea in fiestecare fibra a ta?
Un foc interior dincolo de controlul constient, o furnicare placuta in fiecare celula la simplul gand de a-i simti mainile pe trup, sarutul care te electrizeaza, si impreunarea aceea, dincolo de limitele rationalului, dincolo de timp si spatiu...doar tu si el...in cel mai minunat joc al iubirii...
"Te caiesti pt cele facute?".."Da.."...si ies pe usa bisericii...ma duc sa ma intalnesc cu iubitu-mi...care e al alteia...
Te caiesti pt cele facute?...Ba nu, parinte, nu ma caiesc deloc...la urma urmei el va ramane cu nevast'sa...eu sunt doar pe locul doi....
(florannce, eu vb plastic...imi place al dreaqu...dar ai inteles...
)-Fereste-te de cel ce-ti cere un deget. Si nu ii da toata mana. Pt ca iti va lua tot bratul si tot impotriva ta se va rascula, atunci cand vrei sa-ti iei mana inapoi....
-
Night_du - simply the best
- Mesaje: 17248
- Membru din: Vin Iun 02, 2006 9:49 pm
- Localitate: ...nicaieri...si peste tot...
Re: Destin?
de florannce » Mar Oct 12, 2010 6:28 pm
Huh night, chiar n-as vrea sa dezvolt exemplul dat de tine. Mi-ar fi si greu... nu am avut (inca) o relatie cu un tip casatorit.
Am spus ca spovedania e buna mai ales cand vrei sa scapi de sentimente de vinovatie. Ca sa ai sentimente de vinovatie presupune sa te simti inadecvat cu o anumita situatie, inadecvare care te incarca cu vinovatie.
Spovedania poate intradevar sa fie falsa, mai ales pentru practicantii religiosi care considera o obligatie in a se spovedi. Depinde de fiecare cum se raporteaza la ea.
In ceea ce ma priveste, imi analizez aproape permanent actiunile... si cele din trecut si cele din prezent. Uneori si pe cele care anticipez ca le voi face in viitor.
Dar sa-ti dau un exemplu... pe 2 ianuarie 1995 am lovit cu masina un pieton care traversa prin loc nepermis. Dupa 12 zile a murit in spital. Nu am fost pusa sub urmarire penala pentru ca respectivul traversase pe unde nu trebuie si pentru ca avea alcoolemia foarte mare. Dar acel moment mi-a marcat si afectat major viata. Atunci am cautat pentru prima data sa obtin iertarea divinitatii si mi-a fost refuzata. Dupa 13 ani am gasit un preot pe care l-am ales sa-mi fie duhovnic, dar am negociat cu el. Voi spune in cadrul ritualului de spovedanie doar acele fapte pe care le regret din tot sufletul si de care sunt convinsa ca nu le voi mai repeta in mod constient. A fost de acord, iar accidentul de masina a fost printre primele pacate dezvaluite. Am primit canon si am primit iertarea duhovniceasca. Cu toate astea nu am scapat de sentimentul de vinovatie, chiar daca e ceva mai estompat fata de acum 15 ani.
Am spus ca spovedania e buna mai ales cand vrei sa scapi de sentimente de vinovatie. Ca sa ai sentimente de vinovatie presupune sa te simti inadecvat cu o anumita situatie, inadecvare care te incarca cu vinovatie.
Spovedania poate intradevar sa fie falsa, mai ales pentru practicantii religiosi care considera o obligatie in a se spovedi. Depinde de fiecare cum se raporteaza la ea.
In ceea ce ma priveste, imi analizez aproape permanent actiunile... si cele din trecut si cele din prezent. Uneori si pe cele care anticipez ca le voi face in viitor.
Dar sa-ti dau un exemplu... pe 2 ianuarie 1995 am lovit cu masina un pieton care traversa prin loc nepermis. Dupa 12 zile a murit in spital. Nu am fost pusa sub urmarire penala pentru ca respectivul traversase pe unde nu trebuie si pentru ca avea alcoolemia foarte mare. Dar acel moment mi-a marcat si afectat major viata. Atunci am cautat pentru prima data sa obtin iertarea divinitatii si mi-a fost refuzata. Dupa 13 ani am gasit un preot pe care l-am ales sa-mi fie duhovnic, dar am negociat cu el. Voi spune in cadrul ritualului de spovedanie doar acele fapte pe care le regret din tot sufletul si de care sunt convinsa ca nu le voi mai repeta in mod constient. A fost de acord, iar accidentul de masina a fost printre primele pacate dezvaluite. Am primit canon si am primit iertarea duhovniceasca. Cu toate astea nu am scapat de sentimentul de vinovatie, chiar daca e ceva mai estompat fata de acum 15 ani.
"Am urcat pe scara succesului esec cu esec."
- florannce
- mochaccino
- Mesaje: 480
- Membru din: Vin Oct 08, 2010 4:28 am
Re: Destin?
de Night_du » Mar Oct 12, 2010 7:47 pm
Florannce, va trebui sa te obisnuiesti cu mine si cu stilul meu. Prefer per I sg, pt facilitarea discutiei, si pt o mai buna "apropiere", chiar daca exemplele care le dau (chiar adresandu-le pers I sg) nu se refera la tine direct, ca persoana.
Exemplul dat de mine (in virtutea celor spuse anterior) nu se refereau la tine, era un pur exemplu despre cat de falsa poate fi, uneori, spovedania. Sau, ma rog, cat de....nefolositoare.....
Legat de ce spui tu...stii...nimeni din lumea asta nu-ti va putea acorda iertarea divina...pt ca atat timp cat TU nu te ierti...nu o poate face nimeni in locul tau...
E mult de povestit pe marginea subietului tau, nu ne-ar ajunge pagini, si din pricina faptului ca eu impartasesc alte vederi, legat de divinitate, nu ca a marii majoritati, dar as putea doar sa iti aduc aminte ce ai spus la dincolo de ratiune....nimic nu e intamplator.........................
va trebui sa te obisnuiesti cu mine si cu stilul meu. Prefer per I sg, pt facilitarea discutiei, si pt o mai buna "apropiere", chiar daca exemplele care le dau (chiar adresandu-le pers I sg) nu se refera la tine direct, ca persoana. Exemplul dat de mine (in virtutea celor spuse anterior) nu se refereau la tine, era un pur exemplu despre cat de falsa poate fi, uneori, spovedania. Sau, ma rog, cat de....nefolositoare.....
Legat de ce spui tu...stii...nimeni din lumea asta nu-ti va putea acorda iertarea divina...pt ca atat timp cat TU nu te ierti...nu o poate face nimeni in locul tau...
E mult de povestit pe marginea subietului tau, nu ne-ar ajunge pagini, si din pricina faptului ca eu impartasesc alte vederi, legat de divinitate, nu ca a marii majoritati, dar as putea doar sa iti aduc aminte ce ai spus la dincolo de ratiune....nimic nu e intamplator.........................
-Fereste-te de cel ce-ti cere un deget. Si nu ii da toata mana. Pt ca iti va lua tot bratul si tot impotriva ta se va rascula, atunci cand vrei sa-ti iei mana inapoi....
-
Night_du - simply the best
- Mesaje: 17248
- Membru din: Vin Iun 02, 2006 9:49 pm
- Localitate: ...nicaieri...si peste tot...
Re: Destin?
de florannce » Mar Oct 12, 2010 11:27 pm
Night_du scrie:Florannce,
Daca te uiti la semnatura mea ai sa-ti dai seama de ce am ingrosat "trebuie".
Daca nu mi-ar placea stilul tau nu ar "trebui" sa ma obisnuiesc cu nimic, crede-ma. Night_du scrie:Prefer per I sg, pt facilitarea discutiei, si pt o mai buna "apropiere", chiar daca exemplele care le dau (chiar adresandu-le pers I sg) nu se refera la tine direct, ca persoana.
Nici nu am luat-o personal. Chiar daca era sa fie valabila pentru mine situatia... imi asum actiunile si nu-mi fac probleme de parerile celorlalti despre acel context. Daca eu ma simt bine cu mine e ok. Daca ceilalti nu se simt bine in raport cu actiunile mele ... e problema lor, nu a mea.
Night_du scrie:Exemplul dat de mine (in virtutea celor spuse anterior) nu se refereau la tine, era un pur exemplu despre cat de falsa poate fi, uneori, spovedania. Sau, ma rog, cat de....nefolositoare.....
Uneori poate fi falsa si nefolositoare, corect. Iar alteori poate fi utila. Depinde de cel care o face cum se raporteaza la acest ritual.
Night_du scrie:Legat de ce spui tu...stii...nimeni din lumea asta nu-ti va putea acorda iertarea divina...pt ca atat timp cat TU nu te ierti...nu o poate face nimeni in locul tau...
Corect. Mi-a trebuit destul de mult timp pana sa-mi dau seama... dar mi-a iesit pana la urma.
Night_du scrie:E mult de povestit pe marginea subietului tau, nu ne-ar ajunge pagini, si din pricina faptului ca eu impartasesc alte vederi, legat de divinitate, nu ca a marii majoritati, dar as putea doar sa iti aduc aminte ce ai spus la dincolo de ratiune....nimic nu e intamplator.........................
Nici nu-ti dai seama cat de multe batati de cap dar si satisfactii mi-a dat acest "nimic nu-i intamplator". Nu dezvolt, ca n-ati mai avea loc sa scrieti voi.
"Am urcat pe scara succesului esec cu esec."
- florannce
- mochaccino
- Mesaje: 480
- Membru din: Vin Oct 08, 2010 4:28 am
Re: Destin?
de pitbully » Mie Oct 13, 2010 10:13 pm
totusi incearca 
Viziune înseamna sa vezi lucrurile nu cum sunt, ci cum vor fi...
Orice vis poate deveni realitate cu conditia sa sti ce sa visezi...
Orice vis poate deveni realitate cu conditia sa sti ce sa visezi...
-
pitbully - frappuccino
- Mesaje: 7828
- Membru din: Lun Noi 13, 2006 12:17 pm
- Localitate: Buzau
Cine este conectat
Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 1 vizitator
Mesajele postate pe forum sunt opinii personale ale membrilor siteului si nu reprezinta in nici un fel punctul de vedere al site-ului 121.ro.
Site-ul 121.ro nu isi asuma responsabilitatea pentru continutul acestora, aceasta responsabilitate apartine celui care posteaza mesajul.
Administratorii site-ului isi rezerva dreptul de a edita mesajele conform cu
regulamentul forumului.